Acum câţiva ani construirea propriului PC era o aventură la care nu aveau curajul
să se încumete prea mulţi. Multiplele incompatibilităţi, alături de riscul destul
de ridicat de a face o setare greşită şi, în consecinţă, fatală viitorului sistem
făceau din construcţia unui calculator personal o operaţie destinată mai mult
specialiştilor.
Astăzi este mult mai uşor să pui pe picioare un sistem din componente achiziţionate
separat, datorită pe de o parte îmbunătăţirilor tehnologice, iar pe de alta
multiplelor surse de informare disponibile. În timp ce pentru unii construirea
propriului PC constituie o metodă de verificare a cunoştinţelor în domeniu,
pentru alţii înseamnă o nouă provocare, alături de oportunitatea de a îşi dovedi
aptitudinile de proiectant. Alegerea celor mai potrivite componente, fără a
scăpa nici un moment din atenţie realizarea unui preţ total optim, implică un
proces de documentare destul de laborios, dar care, în cele din urmă, nu poate
să nu dea rezultate.
Ei bine, cu toate sursele de informare de care vorbeam mai sus, mulţi doritori
de a-şi construi propriul PC omit în cadrul procesului de documentare prealabil
tocmai cea mai importantă componentă şi anume placa de bază. Un motiv al acestei
stări de fapt poate fi găsit în complexitatea ridicată a componentei în cauză,
motiv pentru care mulţi preferă să adopte politica struţului. Un alt motiv constă
în modul în care distribuitorii de componente înţeleg să ofere informaţii legate
de produsele oferite.
De multe ori, în ofertele de prin magazine plăcile de bază sunt caracterizate
doar prin cipset, fără să se precizeze numele producătorului şi modelul. Dincolo
de toate aceste cauze se află însă, din păcate, ignoranţa multora, care mai
apoi, la funcţionarea instabilă a sistemului, se consolează cu formule consacrate
de genul "de vină e Bill Gates".
Un lucru este cert şi trebuie ţinut cont de el, dacă doriţi ca viitorul dumneavoastră
sistem să aibă şansa de a funcţiona aşa cum vă doriţi: dintre toate componentele
necesare unui sistem, placa de bază este echipamentul la care preţul trece pe
planul secund, în faţa caracteristicilor tehnice şi a rezultatelor din teste.
Într-un cuvânt, în cazul plăcii de bază zicala "cât dai atâta face"
se aplică în mod deosebit.
Vom încerca, aşadar, în cele ce urmează să mai facem puţină lumină asupra acestei
"complicate" componente, fără a avea, evident, pretenţia că realizăm
un manual universal valabil.
Nevoia de viteză
Constituind inima PC-ului, procesorul a evoluat rapid de-a lungul timpului.
Proiectanţii diferitelor tipuri de procesoare au împins în permanenţă frecvenţele
de ceas tot mai sus, exploatând de multe ori nevoia utilizatorului de a folosi
un număr unic pentru evaluarea performanţelor întregului sistem. Însă megaherţii
nu reprezintă nici pe departe criteriul de evaluare corectă a performanţelor
de ansamblu. În funcţie de procesor, cantitatea de date care poate fi procesată
în timpul unui ciclu de ceas poate varia destul de mult.
Nord şi sud
Cipsetul este componenta definitorie a unei plăci de bază, prin intermediul
său realizându-se toate conexiunile între diferitele componente de pe placă.
Cunoscând cipsetul cu care este dotată o placă de bază, cunoaştem în mare parte
şi dotările pe care aceasta le prezintă.
Arhitectura plăcilor de bază arăta cu mult mai complicat cu ani în urmă, însă
permanenta nevoie de integrare a condus în cele din urmă la apariţia unui cipset
compus din două cipuri integrate - North Bridge (puntea nord) şi South Bridge
(puntea sud). Termenul de "Bridge" (punte) se foloseşte pentru a face
referire la un echipament care conectează mai multe magistrale. Numele de Nord/Sud
au provenit din plasarea fizică a celor două cipuri pe placă, respectiv deasupra
şi dedesubtul magistralei PCI. North Bridge-ul conectează magistrala principală
(FSB) a procesorului cu magistrala memoriei, cea AGP şi cu South Bridge-ul.
Pentru un proiectant de plăci de bază North Bridge se ocupă de administrarea
tuturor componentelor rapide, în timp ce South Bridge este destinat perifericelor
cu acces lent cum ar fi IDE, USB PCI sau defunctul ISA.
De ce două cipuri?
Cele două cipuri deservesc două zone distincte ca funcţionalitate pe placa de
bază, fapt ce a determinat dezvoltatorii să reziste tentaţiei de a integra tot
cipsetul într-un singur cip. Deoarece interfeţele de conectare standard pentru
echipamentele periferice suferă schimbări radicale la intervale relativ scurte
de timp, producătorii de plăci de bază pot păstra acelaşi North Bridge, actualizând
doar South Bridge-ul. De asemenea, ar fi foarte costisitor de construit un integrat
cu foarte mulţi pini, mai ales că dimensiunile majorităţii cipseturilor existente
sunt deja limitate din motive tehnologice.
Aşa cum a mai facut-o în multe rânduri, Intel provoacă şi mai multă confuzie
în rândul celor mai puţin iniţiaţi numind cele două componente ale cipsetului
"Hub"-uri. North Bridge este numit MCH (Memory Controller Hub - controler
de memorie), în timp ce South Bridge a devenit ICH (I/O Controler Hub - controler
de intrare/ieşire). Trebuie să recunoaştem că sunt nişte termeni mai descriptivi
şi implicit mai apropiaţi de utilizator, funcţiile îndeplinite fiind exact aceleaşi.
Link Hub, V-Link. Ce inseamnă?
Folosirea magistralei PCI pentru a realiza conexiunea între cele două componente
ale cipsetului a condus la crearea unei zone de gâtuire pentru traficul de date.
Teoretic, magistrala PCI poate furniza o rată maximă de transfer de 133 MBps,
însă rata medie reală de transfer nu depăşeşte 40 MBps. Cu interfaţa IDE ajungând
la un teoretic 133 MBps, perifericele controlate de South Bridge dispun de capacitatea
de a satura magistrala PCI în încercarea de a transfera date înspre şi dinspre
memoria controlată de North Bridge. În concluzie, a devenit clar că magistrala
PCI nu mai poate susţine tot traficul necesare componentelor controlate de South
Bridge, în sistemele actuale. Din nefericire, nu există încă o compatibilitate
între diverşii producători de cipseturi, iar producătorii de plăci de bază nu
pot alege să folosească un South Bridge de la alt producător decât cel care
a produs şi North Bridge-ul.
Intel nu a făcut publice prea multe detalii despre interfaţa dedicată dintre
cele două cipuri, referindu-se la ea ca "link hub". Este vorba de
un port pe 8 biţi, rulând la 66 MHz şi transferând 4 octeţi pe fiecare tact
de ceas, ceea ce conduce la o rată maximă de transfer de 266 MBps. O astfel
de lăţime de bandă este mai bine utilizată decât în cazul conexiunii PCI, din
moment ce toate cererile de acces la memorie adresate de periferice sunt înscrise
într-o listă de transferuri. South Bridge-ul alocă lăţime de bandă către North
Bridge în funcţie de această listă, permiţând satisfacerea tuturor cererilor
de acces la memorie.
VIA foloseşte, la rândul său, o interfaţă dedicată între North Bridge şi South
Bridge, aceasta purtând numele "V-Link". Similar cu abordarea Intel,
această interfaţă furnizează o lăţime de bandă de 266 MBps şi este disponibilă
începând cu versiunea VT8233 de South Bridge.
North Bridge
Există foarte puţine diferenţe între funcţionalitatea North Bridge-ului în cazul
cipseturilor dedicate platformelor Intel sau AMD. Rolul său este de a gestiona
traficul de date care traversează cele patru magistrale. Ca să folosim o comparaţie
mai sugestivă, este ca un poliţist aflat într-o intersecţie cu patru sensuri,
unde toată lumea doreşte acces cât mai uşor către drumul ce duce la memorie.
Cheia proiectării unui North Bridge de succes constă în administrarea eficientă
a cererilor de acces la memorie. Un North Bridge reuşit trebuie să realizeze
un echilibru între toate aceste cereri pentru a se asigura că nu există gâtuiri
pe parcurs.
În arhitectura cipseturilor de început, controlerul de memorie era subordonat
direct procesorului, având în vedere că majoritatea traficului se făcea între
cele două componente. Sistemele actuale lucrează cu o cantitate foarte mare
de date care necesită sincronizare în timp, aplicaţiile de prelucrare audio/video
fiind doar un exemplu. Astfel North Bridge-ul trebuie să asigure un acces concurent,
adică fiecare componentă a sistemului necesită o cale dedicată de acces la memorie.
Interfaţa AGP
(Accelerated Graphics Port)
Interfaţa subsistemului grafic rotunjeşte vederea de ansamblu asupra funcţiilor
îndeplinite de North Bridge, majoritatea pasionaţilor de jocuri fiind de acord
că AGP-ul reprezintă o componentă esenţială în arhitectura unui sistem. Acceleratoarele
grafice au folosit vreme bună magistrala PCI, dar partajarea acesteia cu alte
componente a condus la limitarea performanţelor maxime. În plus, Intel începuse
să îşi manifeste temerea că atenţia utilizatorilor se putea îndrepta cu precădere
către cipurile grafice, scăzând interesul pentru noile procesoare.
Intel a dezvoltat interfaţa AGP, ca un mod de a controla partajarea resurselor
dedicate subsistemului grafic. Aşa cum a fost proiectat iniţial, AGP-ul ar fi
trebuit să permită unui controler grafic să folosească memoria sistemului pentru
stocarea informaţiilor legate de texturile grafice. Arhitectura urma să evolueze
apoi către sisteme cu toate datele grafice rezidente în memoria principală.
Lucrurile nu au progresat însă chiar în această direcţie, din moment ce nevoia
de performanţă a condus la dezvoltarea unor cipuri grafice din ce în ce mai
puternice. Pentru afişarea unui număr de câteva miliarde de pixeli pe secundă,
procesoarele grafice au nevoie de memorie dedicată, rapidă. Folosirea unei memorii
de bază cu caracteristici speciale nu se dovedea o soluţie viabilă din punct
de vedere economic. Astfel interfaţa AGP a devenit doar o cale mai simplă de
a descongestiona traficul produs de controlerul grafic de pe magistrala PCI.
În ultimul timp, situaţia s-a schimbat, totuşi, din momentul în care interfaţa
AGP poate lucra în modul 4X şi mai nou 8X.
Proiectată iniţial pentru a funcţiona la 66 MHz, similar cu interfaţa PCI,
magistrala AGP a devenit capabilă apoi de a prelua două semnale pe tact de ceas
(AGP 2X), apoi patru semnale pe tact (AGP 4X). Cu o lăţime de bandă de 32 de
biţi (4 octeţi), rulând la 66 MHz şi capabilă de patru transferuri pe tact,
interfaţa 4X reuşeşte să furnizeze o rată de transfer de 1056 GBps. În timpul
realizării acestui articol s-au anunţat deja primele modele de plăci de bază
şi video care suportă AGP 8X.
Unele implementări de plăci de bază destinate utilizatorilor pentru care preţul
reprezintă principalul criteriu de achiziţie renunţă total la memoria grafică
şi folosesc controlere grafice integrate în North Bridge. Aceste controlere
folosesc o parte din memoria sistemului ca memorie video, performanţele fiind
însă, evident, mai scăzute decât în cazul sistemelor construite cu plăci video
dedicate. În aceste cazuri magistrala AGP poate fi complet eliminată.
Renunţarea la magistrala AGP poate reprezenta o soluţie pentru piaţa echipamentelor
mobile, însă utilizatorii de sisteme desktop vor dori să beneficieze în continuare
de un slot AGP liber pentru un eventual upgrade ulterior.
South Bridge
Dacă North Bridge se ocupă cu arbitrarea cererilor de acces la memorie, activitate
ce necesită o mare viteză de lucru, South Bridge realizează conexiunea celorlalte
componente periferice disparate. Chiar dacă plăcile disponibile acum pe piaţă
au renunţat în totalitate la această magistrală, mulţi utilizatori mai posedă
încă sisteme cu interfaţă ISA. Versiunile actuale de cipseturi au renunţat la
a mai furniza suport pentru magistrala ISA, unele înlocuind-o cu soluţii alternative,
destinate sistemelor orientate către preţ.
Magistrala PCI
Odată cu apariţia unei conexiuni dedicate pentru comunicarea între cele două
componente ale cipsetului, magistrala PCI a devenit o simplă magistrală dedicată
componentelor periferice. Un lucru important de menţionat este acela că, indiferent
dacă sloturile PCI sunt sau nu populate cu plăci de extensie, magistrala PCI
este folosită de componentele de pe placa de bază. Printre echipamentele legate
la South Bridge, care folosesc magistrala PCI se numără controlerul IDE, controlerul
USB, controlerul SMBus etc.
Interfaţa LPC (Low Pin Count)
Un motiv pentru care ISA a avut o viaţă atât de lungă constă în faptul că multe
periferice nu au nevoie de complexitatea şi costurile implicate de folosirea
unui controler PCI. Pentru a acoperi această categorie de periferice, Intel
a dezvoltat un nou tip de magistrală, controlată de asemenea de South Bridge.
Este vorba de o interfaţă pe 4 biţi folosită în principal de controlerul de
intrare/ieşire (Super I/O). Controlerul I/O este locul unde se găsesc adunate
toate componentele "clasice", incluzând porturile seriale, portul
paralel, porturile PS/2 pentru tastatură şi mouse, interfaţa infraroşu şi controlerul
pentru unitatea floppy.
Basic Input/Output System (BIOS)
BIOS-ul este acel software care controlează funcţionarea componentelor de pe
placa de bază. Procesorul execută codul BIOS-ului la prima pornire a sistemului,
permiţând testarea memoriei şi configurarea perifericelor. Prin schimbarea parametrilor
de funcţionare din BIOS, utilizatorul poate determina funcţionarea plăcii de
bază. Pentru marea majoritate a utilizatorilor setările implicite din BIOS sunt
suficiente pentru a folosi sistemul fără probleme. Cei care posedă un nivel
mai ridicat de cunoştinţe vor dori întotdeauna să optimizeze parametrii de funcţionare
ai componentelor, pentru a obţine cele mai bune performanţe de care sistemul
este capabil. Dacă nu cunoaşteţi exact rolul fiecărei opţiuni din BIOS este
recomandabil să nu încercaţi modificarea parametrilor impliciţi, rezultatele
putând fi uneori catastrofale.
Majoritatea plăcilor de bază actuale au renunţat la jumperii de configurare
plasaţi direct pe placă, permiţând efectuarea tuturor configurărilor direct
din BIOS. Producătorii de plăci de bază dedicate overclocking-ului au adăugat
chiar opţiuni suplimentare pentru cei care doresc să "stoarcă" şi
ultimul strop de performanţă din propriul sistem, evident pe propria răspundere.
Producătorii mari de PC-uri tind să limiteze însă accesul utilizatorilor la
toţi parametrii de configurare, dorind să limiteze numărul de sisteme sosite
în garanţie ca urmare a încercărilor nereuşite de overclocking.
Făcând, ca de obicei, notă discordantă faţă de restul lumii, Intel numeşte cipul
care conţine BIOS-ul Firmware Hub (FWH). În cipseturile Intel, FWH-ul partajează
aceiaşi pini cu interfaţa LPC.
Interfaţa IDE
Controlerul dedicat unităţilor de stocare a cunoscut schimbări repetate în ultimii
ani. Termenul (IDE - Integrated Drive Electronics) înseamnă că majoritatea operaţiilor
de control pentru discul hard au fost integrate chiar în unitatea propriu-zisă,
în loc să facă parte dintr-o placă de extensie instalată pe placa de bază. Proiectată
pentru a constitui o alternativă ieftină la interfaţa SCSI (Small Computer System
Interface), tehnologia IDE a evoluat în sensul suportului pentru rate de transfer
din ce în ce mai mari şi capacităţi crescute de stocare.
Via
KT400 - deşi nu am avut nici o placă dotată cu cel mai nou cipset Via,
se pare că acesta va deveni vârful de lance al soluţiilor AMD.
Dacă domeniul unităţilor de stocare nu era destul de confuz, organizaţia care
este responsabilă cu standardizarea în Statele Unite (ANSI) a numit tehnologia
ATA (Advanced Technology Attachment). La începutul anilor '90 tehnologia a fost
îmbunătăţită, suportând rate de transfer mai ridicate şi capacităţi de stocare
mai mari, devenind EIDE (Enhanced IDE) pentru Western Digital şi FastATA pentru
Seagate, ambele denumiri desemnând în fond acelaşi lucru.
Convenţiile de numire au devenit ulterior mai descriptive. Dacă atât cipsetul,
cât şi discul hard erau compatibile cu standardul ATA/33, atunci însemna că
rata maximă de transfer suportată era de 33 MBps. Au urmat ATA/66, ATA/100,
iar cel mai recent ATA/133.
Noul standard Serial ATA, la care se lucrează de ceva timp, a fost conceput
ca o soluţie pentru înlocuirea interfeţei paralele IDE. Serial ATA oferă o rată
de transfer maximă de 150 MBps. Costurile de implementare ale noului standard
vor fi comparabile cu cele necesare pentru interfaţa paralelă.
Universal Serial Bus (USB)
Este o interfaţă serială proiectată pentru conectarea echipamentelor externe,
cum ar fi mouse-ul, tastatura, scanerul, camera foto sau imprimanta. Versiunea
1.1 suportă o rată maximă de transfer a datelor de 12 Mbps, ceea ce nu o recomandă
pentru aplicaţii video sau altele de mare viteză. Versiunea 2.0 oferă o rată
maximă de transfer de 480 Mbps, ceea ce o situează peste interfaţa Firewire
(IEEE1394) în topul preferinţelor utilizatorilor. South Bridge conţine de obicei
unul sau două controlere USB, fiecare fiind capabil de a suporta doi conectori.
Codecul audio (AC)
Această componentă a cipsetului este proiectată pentru a permite o conexiune
digitală către echipamente electronice audio (digitale sau analogice) externe.
Prin minimizarea circuitelor externe, funcţiile de prelucrare audio pot fi preluate
de cipset. Intel a creat specificaţiile standardului AC Link pentru a facilita
implementarea software a funcţiilor necesare, deşi unii utilizatori mai pretenţioşi
vor prefera să nu folosească puterea procesorului pentru partea de prelucrarea
audio, apelând la o placă de sunet dedicată. Versiunea curentă a standardului
AC'97 furnizează o interfaţă pe 6 canale către un codec extern.
Folosirea unei soluţii cu codec audio încorporat în cipset este rezonabilă
în primul rând prin prisma costurilor.
Intel 845G
- este cel mai nou cipset Intel, în momentul testului nostru. Integrarea
controlerului video reduce costurile de construcţie ale unui sistem nou,
completând totodată oferta Intel şi pe această piaţă.
Controlerul LAN (Local Area Network)
Problema conectării la reţea este un exemplu în care proiectanţii sistemelor
doresc să mute responsabilitatea de pe seama plăcilor de extensie specializate
către cipset, unde procesorul poate fi implicat în mod direct. Ca şi în cazul
codec-ului audio integrat, încărcarea suplimentară a procesorului poate deveni
o problemă în cazul aplicaţiilor intensive.
Dincolo de cipset
Este evident acum pentru toată lumea că majoritatea proceselor ce se desfăşoară
pe placa de bază sunt controlate de doar două cipuri. Singurele componente despre
care nu am vorbit sunt circuitele analogice, câteva cipuri cu funcţii specializate
şi conectorii.
VRM (Voltage Regulator Module)
La început, toate cipurile de pe placa de bază funcţionau alimentate la aceeaşi
tensiune. Acest lucru a început să se schimbe din momentul în care proiectanţii
cipurilor au început să scadă tensiunile de alimentare pentru a economisi cât
mai mult din puterea sursei de alimentare sau pentru a putea folosi un proces
de producţie mai avansat tehnologic. Nişte tranzistori mai mici necesită tensiuni
de alimentare mai mici, în caz contrar putând apărea chiar arce voltaice între
aceştia (este şi motivul pentru care nu este recomandat overclockingul). Procesorul
este componenta care a scăzut cel mai mult tensiunea de alimentare, de la 3,3
V sau 5 V cât este necesar pentru a alimenta restul plăcii de bază. Noile cipseturi
şi memorii folosesc, de asemenea, tensiuni de alimentare diferite.
Pentru a asigura o funcţionare stabilă a sistemului, Intel a introdus un tip
special de regulator de tensiune pentru procesoarele sale. Un regulator de tensiune
este o componentă care preia o tensiune de alimentare de o anumită valoare şi
livrează mai departe o tensiune de valoare stabilă. Un modul de reglare a tensiunii
(VRM) este un regulator de tensiune programabil, care preia un set de cinci
semnale pentru a genera o tensiune de alimentare fixă.
Viitorul plăcilor de bază
Componentele PC-ului devin în fiecare zi mai performante şi mai ieftine, pasionaţii
având în permanenţă lucruri noi de învăţat şi experimentat. Însă ce se va întâmpla
în viitor cu PC-ul, într-o lume a echipamentelor integrate, unde totul va deveni
din ce în ce mai specializat?
Mai devreme am afirmat că integrarea pare să se fi oprit la nivelul celor două
componente ale cipsetului, însă echipamentele viitorului vor integra procesorul,
cipul grafic şi întregul cipset. Deseori numite "Sisteme pe un cip",
aceste echipamente reprezintă probabil ultima fază a integrării totale. În această
etapă nu vor putea fi încă integrate memoria şi BIOS-ul. Multe din funcţiile
analogice dedicate audio, video şi componentei de reţea vor fi de asemenea integrate
într-un cipset. Deocamdată, asemenea sisteme integrate sunt destinate utilizării
în echipamente precum PDA-urile sau alte instrumente digitale de uz personal.
S-ar putea ca, la un moment dat, să putem construi un PC dintr-un singur cip,
însă întrebarea este cine va vinde respectivele cipuri? Producătorii de procesoare,
cei de cipseturi, cei de cipuri video sau cei de memorii?
Din fericire pentru utilizatorii pasionaţi, facilităţile care au făcut PC-ul
atât de popular nu îşi vor pierde importanţa. Chiar dacă unii vor putea să se
descurce fără probleme cu echipamentele specializate, foarte mulţi dintre noi
vom dori în continuare să ne putem construi propriul PC. Cele mai înalte performanţe
vor fi obţinute tot folosind un PC clasic, aşa că placa de bază va rămâne componenta
numărul unu din punct de vedere al importanţei.
Sfârşitul începutului
Vom continua cu fiecare ocazie să atragem atenţia asupra importanţei acestei
componente, de multe ori ignorată aproape total, mai ales de cei care cumpără
un sistem "la cheie". Prezentarea de faţă nu şi-a propus nici un moment
să acopere toate informaţiile legate de plăcile de bază, autorul dorind să furnizeze
câteva informaţii utile celor care îşi încep drumul prin lumea PC-ului sau celor
care doresc să achiziţioneze o placă de bază şi doresc să se documenteze în
prealabil.
PLĂCI DE BAZĂ CU SOCKET A
Începând de acum câţiva ani, firma AMD a început să devină un concurent tot
mai serios şi mai agresiv pe piaţa procesoarelor. O explicaţie a succesului
o constituie, în primul rând, preţul mai mic pentru produse de performanţe comparabile,
cel puţin în domeniul aplicaţiilor de birou. În al doilea rând, succesul a fost
realizat prin dezvoltarea mai rapidă a platformei pentru aceste procesoare,
cipseturile plăcilor de bază succedându-se în variante tot mai performante,
cu facilităţi tot mai bogate. Dacă pentru procesoarele Intel, cel mai important
producător de cipseturi pentru plăci de bază a fost tot Intel, pentru procesoarele
produse de AMD rolul principal l-au constituit produsele realizate de VIA. De
altfel, VIA a fost un participant activ la realizarea arhitecturii procesorului
AMD Athlon, ceea ce a permis realizarea unor optimizări deosebite fără a fi
afectată compatibilitatea.
În acest context, nu este de mirare că în piaţă cea mai mare parte a plăcilor
de bază pentru procesoarele produse de către AMD sunt dotate cu cipseturi produse
de către VIA. Dotarea plăcilor prezente în testul nostru reflectă acest fapt.
Există o singură placă de bază dotată cu cipset produs de firma SIS, aceasta
fiind un model care are integrate mai multe funcţii (video, audio, reţea etc.).
Majoritatea plăcilor din test (7 din 10) sunt dotate cu cipsetul VIA KT333
care domină la ora actuală piaţa.
Majoritatea plăcilor oferă posibilitatea de conectare a discurilor hard conform
standardului UDMA133, porturi USB 2.0 (prin cipsetul suplimentar VIA VT6202,
cu o excepţie) şi facilităţi suplimentare RAID (controlere Promise sau HighPoint).
Ordinea prezentării plăcilor de bază prezente în test a ţinut cont, în primul
rând, de cipset şi în al doilea rând de numele producătorului. În cadrul prezentării,
referinţele la elementele plăcii sunt realizate ţinând cont de poziţia de asamblare
a plăcii într-o carcasă turn.
PLĂCI DE BAZĂ CU SOCKET 478
Am încercat să găsim o motivaţie cât mai aproape de adevăr pentru numărul mai
mare de plăci de P4 din test. Faptul că testul s-a făcut folosind parametrii
normali de funcţionare, fără forţare, se poate să fi determinat firmele să apeleze
mai repede la soluţia Intel. Un alt motiv, şi mai evident, constă în faptul
că două firme au participat cu câte două plăci doar la categoria Intel, ele
fiind distribuitori doar de plăci pentru platforme Intel. Trecând însă peste
acest aspect, putem spune că echipamentele prezente în test la această categorie
au reuşit să acopere majoritatea ofertei importante de pe piaţă, realizarea
unui test cu toate plăcile disponibile fiind imposibilă.
Ca şi în cazul categoriei pentru procesoare AMD se remarcă, în primul rând,
prezenţa unui singur cipset non-Intel. Nici una dintre firmele care ne-au trimis
echipamente la această categorie nu s-a încumetat să apeleze la o placă construită
pe o soluţie SiS. Foarte interesantă este şi prezenţa a şase plăci cu controler
grafic integrat, ceea ce ne determină să credem că semnalele pe care distribuitorii
le primesc de pe piaţă sunt încurajatoare în direcţia acestor soluţii. Aşa cum
puteţi observa şi în rezultatele din teste, apelarea la o soluţie Intel cu video
integrat este indicată în cazul sistemelor de firmă sau care nu necesită performanţe
video prea ridicate.
Aşezarea echipamentelor în tabel a ţinut cont în primul rând de frecvenţa magistralei
principale, plăcile cu FSB la 400 MHz fiind aşezate primele. Plăcile cu FSB
la 533 MHz au fost aşezate în funcţie de cipset, în ordinea cronologică a apariţiei
acestora, adică 845E, apoi 845G. Evident, în cadrul aceluiaşi cipset ordonarea
a fost alfabetică.
Frecvenţa de funcţionare a procesorului folosit pentru testarea plăcilor din
această categorie a fost de 2,53 GHz, funcţionând pe FSB la 533 MHz (133 MHz
x 4) / (133 MHz x 19=2,53 GHz; unde 133 MHz este frecvenţa FSB şi 19 este valoarea
fixă a multiplicatorului). În această situaţie, plăcile dotate cu cipseturi
cu FSB la 400 MHz (100 MHz x 4) au "văzut" procesorul ca funcţionând
la 1,9 GHz (100 MHz x 19=1,9 GHz). Deşi au existat plăci care permiteau modificarea
valorii multiplicatorului, am considerat că este mai corect şi mai sigur să
folosim valoarea implicită, făcând precizarea de mai sus.
Alegerea
redacţiei
Categoria plăcilor pentru procesoare AMD
Produsul oferit de Matsonic, deşi extrem de ieftin, se adresează unei categorii
restrânse de utilizatori, pentru care performanţele sunt foarte puţin importante,
elementul decisiv fiind preţul.
Produsele realizate de DFI şi Gigabyte, extrem de competitive, au fost grevate
de necesitatea operării pe placa de bază a parametrilor de funcţionare ai procesorului,
ceea ce impune unui utilizator cunoştinţe avansate. Plasarea acestor produse
a fost extrem de dificilă ţinând cont de restul facilităţilor oferite.
Dacă tot vorbim despre facilităţi, cred că este momentul să vorbim şi despre
produsul realizat de MSI.
Deşi este cel mai nou din punct de vedere tehnologic, acest lucru nu se reflectă
în rezultatele obţinute în teste. Dacă ar fi fost vorba numai despre facilităţile
oferite probabil că ar fi fost câştigător.
A sosit momentul să ne gândim şi la Abit care a participat cu 3 plăci de bază.
KR7A RAID şi 133R, deşi sunt dotate cu cipseturi mai vechi au preţuri mai mari
şi rezultate mai slabe faţă de KX7-333. Dacă diferenţa rezultatelor este normală,
diferenţa de preţ poate fi explicată doar prin prezenţa suplimentară a controlerului
IDE RAID.
Dar, pentru un preţ similar, Abit KX7-333 este în inferioritate faţă de Epox
8K3A+, care oferă dotări suplimentare (RAID şi sunet). Iar Epox 8K3A+ este cu
30$ mai scump decât fratele său fără RAID integrat, fără display de semnalizare
a erorilor la pornire şi cu facilităţi audio mai modeste, modelul 8K3A. Dar
sunt 30$ mai puţin şi cele mai bune rezultate din test.
În concluzie, pentru acasă, unde se presupune că nu sunteţi interesat în mod
deosebit de facilităţi cum ar fi controlerul suplimentar RAID, interfaţă de
reţea etc., alegerea redacţiei este placa de bază Epox 8K3A.
Pentru un birou, unde interfaţa de reţea este obligatorie, porturile USB 2.0
sunt binevenite, RAID-ul poate fi folositor (dacă nu acum, poate mai încolo),
pentru un preţ ponderat, puteţi achiziţiona placa de bază Gigabyte GA-7VRXP.
Mai bogată în accesorii şi software decât produsul oferit de către DFI, pentru
o firmă unde se presupune că există personal specializat care se ocupă de sistemele
de calcul (pentru care instalarea şi setarea plăcii nu este o problemă), această
placă este o achiziţie excelentă.
Categoria
plăcilor pentru procesoare Intel
Pe o piaţă pe care concurează un număr extrem de mare de producători, departamentele
de marketing lucrează intens pentru a atrage atentia cât mai mult asupra diferitelor
plăci oferite. În fiecare zi primim o mulţime de mesaje prin care suntem anunţaţi
despre disponibilitatea unui nou model "cel mai bun dintre cei buni".
După o perioada relativ lungă de timp în care plăcile existente au reuşit mai
mult sau mai puţin să se abată de la nişte modele de referinţă, Abit IT7 este
un model despre care se poate spune, de data aceasta cu adevărat, că încearcă
să revoluţioneze domeniul plăcilor de bază. Pentru cei dornici de o schimbare
radicală IT7 va fi cu siguranţă singura alegere, iar pentru cei mai conservatori
probabil că va dura ceva timp până să se obişnuiască cu ideea. Rămâne de văzut
dacă schimbarea bruscă va obţine destui adepţi pentru a deveni un standard,
sau daca rezistenţa la schimbare a utilizatorilor va întârzia acest moment.
A doua alegere s-a îndreptat tot către o placă din categoria celor cu cipset
845E. Patru modele şi-au prezentat avantajele, dar şi dezavantajele. Modelul
Asus P4B533-E a fost poate cel mai bine dotat din punct de vedere al opţiunilor,
dar a fost tras în jos de preţul destul de mare, mai ales pentru varianta cu
LAN şi Firewire. Gigabyte GA-8IEXP a prezentat, de asemenea, o configuraţie
plină de opţiuni, cu LAN, Firewire, RAID şi controler audio Creative, dar din
nou preţul a fost considerat prea mare faţă de celelalte competitoare. Poate
că varianta fără controler RAID ar fi fost mai ieftină, această facilitate fiind
totuşi căutată de un număr restrâns de utilizatori. În final, în cursă au rămas
modelele Chaintech CT-9EJL şi MSI 845E Max. La capitolul dotări, balanţa a înclinat
în favoarea modelului Chaintech, care a beneficiat de controler LAN, iar preţul
de achiziţie a fost mai mic cu 2$ în favoarea sa. Rezultatele din teste, pe
de o parte, alături de capabilităţile de overclocking prezentate de modelul
MSI 845E Max au punctat decisiv în favoarea acesteia din urmă. Este adevărat
că numărul celor care experimentează overclockingul, la fel ca şi al celor care
folosesc RAID-ul, este mai mic, dar o placă capabilă de a suporta overclocking
prezintă şanse crescute de a funcţiona mai bine în parametrii normali.
Chiar dacă au participat în cadrul aceleiaşi categorii, cele patru modele dotate
cu cipset 845G au fost judecate separat, în cele din urmă rezultând şi de aici
un câştigător. Cu dotări foarte asemănătoare, diferenţele constând în absenţa
controlerului de reţea la modelul Gigabyte GA-8IG, şi în prezenţa controlerului
RAID doar pe modelul Epox EP-4G4A+, rezultatele din teste au înregistrat variaţii
foarte mici de la un model la altul. Chiar dacă rezultatele sale au reuşit să
se ridice în mod constant deasupra celor concurente, deşi nu cu mult, prezenţa
controlerului RAID a crescut preţul de achiziţie şi a împiedicat modelul Epox
să se impună. În aceste condiţii, cu un preţ mai mic cu 20$i decât oricare din
concurente, modelul DFI NB-76EC s-a impus în final.
Tipul dimensional (Form Factor)
Între atâţia producători de plăci de bază, de carcase, de diverse componente,
trebuie să existe un standard care să permită asamblarea tuturor acestora împreună.
La ora actuală standardul este constituit de specificaţiile ATX versiunea 2.1.
Aceste specificaţii definesc elemente de design al plăcilor de bază, elemente
ce ţin de calitatea energiei electrice furnizate de către sursele de tensiune
din interiorul carcaselor şi modul lor de amplasare. Se pomeneşte în treacăt
şi despre importanţa realizării unei ventilaţii eficiente în interiorul carcasei,
fără a se defini elemente limitatoare.
Din punctul de vedere al designului, este definită dimensiunea plăcii de bază
de format ATX la 305 x 244 mm şi de format mini-ATX 284 x 208 mm. Una dintre
cele mai importante părţi a acestei specificaţii se referă la dimensiunea şi
amplasarea în placa de bază a găurilor pentru şuruburile ce o fixează de carcasă.
Similar, aceste elemente sunt specificate şi pentru carcase, astfel încât, indiferent
de producător să puteţi conecta cele două componente. Suplimentar se definesc
poziţiile conectorilor principalelor porturi (serial, paralel etc.), a sloturilor
de pe placa de bază pentru a avea corespondenţă cu ieşirile din partea din spate
a carcasei. Sunt sugerate constrângeri dimensionale care garantează amplasarea
fără probleme a plăcilor de extensie în interiorul carcasei.
Ultima generaţie a acestor standarde ţine cont în specificarea parametrilor
de furnizare a energiei electrice de necesităţiile celor mai recente generaţii
de procesoare, respectiv de plăcile de bază care le utilizează.
Din punctul de vedere al utilizatorului, sau mai bine zis al celui care asamblează
placa de bază în carcasă, important este ca atât carcasa, cât şi placa de bază
să suporte un standard comun, în aceste condiţii fiind posibilă atât asamblarea,
cât şi funcţionarea în deplină siguranţă a întregului calculator.
Cum am testat
În evaluarea fiecărei plăci am urmărit, pe de o parte, aspectul calitativ, iar
pe de altă parte aspectul cantitativ. Analiza calitativă s-a legat de facilităţile
oferite de fiecare placă, uşurinţa în configurare şi calitatea documentaţiei
ce o însoţeşte. Chiar dacă din punct de vedere arhitectural diferenţele nu sunt
majore între multe dintre plăcile testate, există anumite probleme de compatibilitate,
care fac diferenţa atunci când placa este folosită la parametrii maximi. Pentru
realizarea analizei cantitative, ţinând cont de numărul relativ mare de plăci,
combinat cu complexitatea metodologiei de testare a unei plăci de bază, am încercat
realizarea a două sisteme de test. Imposibilitatea, legată de cauze obiective,
de a realiza două platforme comparabile ca performanţe, ne-a determinat să realizăm
comparaţii doar în interiorul fiecărei categorii.
Sistemul de test pentru plăcile destinate procesoarelor AMD a fost compus dintr-un
procesor la Athlon XP 2000+, 256 MB DDR-RAM PC2700, disc hard Maxtor DiamondMax
D740X de 20,5 GB / 7200 rpm / UATA/133 şi placă video Abit Siluro cu cipset
GeForce4 Ti4200 si 128 MB DDR-RAM. Configuraţia de testare pentru procesoare
Intel a cuprins un procesor Pentium 4 la 2,53 GHz, 256 MB DDR-RAM PC2700 sau
256 MB SDRAM PC133, disc hard Maxtor DiamondMax D740X de 20,5 GB / 7200 rpm
/ UATA/133 şi placă video Abit Siluro cu cipset GeForce4 Ti4200 si 128 MB DDR-RAM.
Setările din BIOS au fost făcute în încercarea de a obţine cele mai bune rezultate
posibile, însă nu s-au aplicat creşteri de tensiune de alimentare şi nici răciri
speciale. Pe sistemul creat am instalat în mod cât mai identic Windows 2000
Professional, la care am adăugat Service Pack 3, driverele oferite de producătorul
plăcii de bază, driverul video Detonator 29.42 de la nVidia şi DirectX 8.1.
După instalarea aplicaţiilor de test, am dezactivat toate aplicaţiile rezidente,
iar desktop-ul a fost setat la o rezoluţie de 1024x768 pixeli, la o adâncime
de culoare de 32 de biţi. Din BIOS au fost dezactivate componentele care ar
fi putut afecta funcţionarea în parametrii optimi, cum ar fi controlerul audio,
LAN, RAID etc.
Pentru evaluarea performanţelor de ansamblu ale sistemului am folosit testele
de aplicaţii intensive ZD Business Winstone 2001 v.1.0.2 şi ZD Content Creation
Winstone 2002. Comportarea subsistemelor luate în parte a fost testată cu ZD
Winbench 99 2.0 pentru controlerul IDE (Business şi High-end Disk Winmark 99)
şi cel AGP (Business şi High-end Graphics Winmark 99). Pentru o mai bună evaluare
a funcţionării cipseturilor video integrate în cipseturile plăcilor de bază
am folosit 3D Mark 2001SE, la o rezoluţie de 1024x768 în 32 de biţi de culoare.
Pentru evaluarea performanţelor oferite separat de procesor, memorie şi discul
hard am apelat la PC Mark 2002.
Atât pentru a asigura consistenţa rezultatelor, cât şi pentru a verifica stabilitatea
plăcilor de bază, testele au fost efectuate în mod repetat. Pentru teste am
folosit driverele oferite de producătorii plăcilor şi versiunile de BIOS cu
care plăcile au venit echipate. Am dorit astfel să obţinem rezultate cât mai
apropiate de cele pe care urmează să le obţină un utilizator imediat după achiziţie.
Faceţi-vă temele
Dacă doriţi să vă construiţi un sistem nou, să schimbaţi placa de bază din sistemul
vechi sau chiar să cumpăraţi un sistem gata configurat, nu omiteţi etapa de
documentare. Cu cât veţi acorda o atenţie mai mare acestei etape, cu atât satisfacţia
ulterioară va fi mai mare. Iar cea mai mare răsplată o veţi primi în momentul
în care veţi constata că rulaţi o mulţime de aplicaţii pe noul dumneavoastră
sistem, iar acesta răspunde aşa cum trebuie, fără să se blocheze sau să restarteze
în timpul funcţionării. Iată câteva lucruri pe care e bine să le urmăriţi, fără
a avea pretenţia că sunt şi singurele criterii de evaluare posibile.
Citiţi prezentările de produse - dacă auziţi că un anumit model este bun,
nu luaţi de bună informaţia. Căutaţi cât mai multe teste realizate de surse
independente prin revistele de specialitate şi pe web.
Comparaţi facilităţile - petreceţi puţin timp studiind caracteristicile
plăcii. Ce fel de memorie suportă? Care sunt versiunile de procesoare suportate?
Câte sloturi dedicate plăcilor de extensie sunt pe placă? Care este frecvenţa
maximă de funcţionare a FSB-ului? Care sunt modurile UDMA suportate de controlerul
IDE? Există facilităţi de monitorizare a parametrilor de funcţionare? Şi lista
poate continua.
Căutaţi nume consacrate - nu este recomandabil să achiziţionaţi o placă
despre al cărei producător nu aţi auzit nimic. Există destule plăci produse
de companii fără mare renume, care funcţionează chiar decent, la fel cum există
modele ratate ale marilor producători. Probabilitatea de a nimeri o placă
reuşită produsă de o companie de care nu s-a auzit este extrem de mică însă.
Verificaţi situl producătorului - este situl la zi cu toate informaţiile?
Există versiuni noi de BIOS pentru diferitele modele? Sunt disponibile în
format electronic manualele de utilizare ale plăcilor prezentate? Există o
secţiune de întrebări şi răspunsuri unde să puteţi afla informaţii suplimentare
referitor la echipamentele disponibile? Există mijloace de comunicare directă
cu producătorul?
Feriţi-vă de oameni "pricepuţi" - este bine să adunaţi informaţii
de la prieteni sau colegi, dar încercaţi să vă feriţi de acei oameni care
se reped să vă dea sfaturi înainte de a vă întreba ce vă doriţi. De obicei
este vorba de oameni care învaţă după ureche, fără a avea o bază solidă de
cunoştinţe. Este categoria cea mai periculoasă de sfătuitori, iar cea mai
bună soluţie este evitarea lor. Achiziţionarea unei plăci de bază "ca
cea a vecinului" este una dintre cele mai mari greşeli pe care le puteţi
face.
[
Componente ]
Alegerea
redacţiei
