De-a lungul ultimilor 20 de ani, discul compact a revoluţionat modul în care
stocăm, distribuim şi accesăm informaţia, fie ea în format audio, video sau
de date. Tehnologia care stă la baza discului compact a fost prezentată pentru
prima dată publicului larg la începutul anilor '70. Benzile audio magnetice
folsesc câmpul magnetic pentru a stoca informaţia în format analogic. Dischetele
şi discurile hard utilizează de asemenea mediul magnetic, dar ele stochează
datele ca secvenţe de câmpuri încărcate sau nu, acestea fiind interpretate ca
informaţie binară.
Discurile optice folosesc lumina, dar nu cea obişnuită, ci laser. Acesta a
fost descoperit în prima parte a anilor '60 şi a făcut posibilă proiectarea
unei raze de lumină de o singură culoare, care putea fi focalizată cu mare precizie
fără distorsiuni. Mai târziu, au fost dezvoltate laserele semiconductoare, făcând
posibilă crearea unor echipamente optice de stocare, de dimensiuni reduse şi
cu costuri scăzute. Combinarea acestor descoperiri cu tehnologiile deja existente
în domeniul computerelor a dus la revoluţia de care vorbeam în domeniul stocării
datelor.
Discul compact audio
Primul disc compact (CD) a fost prezentat în anul 1981, fiind considerat un
mare succes de unii şi privit cu reticenţă de alţii. Discurile de vinil folosite
până atunci în industria muzicală aveau o serie de neajunsuri notabile. Praful
şi zgârieturile, alături de defectele mecanice de fabricaţie conduceau la degradarea
semnificativă a calităţii sunetului. În plus, pe fiecare faţă a unui disc de
vinil se puteau stoca mai puţin de 25 de minute de muzică. Casetele audio erau
de dimensiuni mai mici şi puteau ajunge până la o oră de muzică pe fiecare parte.
Dar calitatea sunetului suferea de asemenea odată cu trecerea timpului, datorită
demagnetizării şi a uzurii.
CD-urile audio rezolvau toate problemele descrise mai sus. Discul cu diametrul
de 12 cm poate stoca mai mult de o oră de muzică, iar mecanismul de citire foloseşte
raza laser, eliminând astfel contactul fizic. În acest fel, se păstrează intactă
calitatea înregistrări, iar muzica este stocată în format digital, fiind exact
aceeaşi informaţie cu cea din studioul de înregistrări.
Apariţia CD-ROM-ului
Odată cu dezvoltarea specificaţiilor destinate CD-urilor audio, utilizatorii
au realizat că mediul poate fi folosit şi pentru stocarea altor tipuri de date.
Astfel au fost create primele specificaţii pentru CD-ROM.
Datele folosite de aplicaţiile calculatoarelor prezintă cerinţe diferite faţă
de datele audio. Cea mai importantă necesitate este acurateţea. Dacă un bit
este ratat la citire, şi nu este sesizat de sistemul de detecţie a erorilor,
în cazul unui CD audio, el reprezintă o parte infimă din numărul total de biţi
folosiţi pentru recrearea sunetului, iar diferenţa va fi imposibil de observat
de urechea umană. În cazul în care un bit de informaţie este ratat la citirea
unui CD cu date, acest lucru ar putea însemna diferenţa dintre 1 dolar şi 1000
de dolari sau între un program care rulează corect şi un program care nu rulează
deloc.
În consecinţă, formatul folosit de CD-ROM trebuie să folosească un sistem de
o acurateţe mult mai mare decât cel utilizat pentru CD-urile audio. Astfel,
datele sunt stocate sub formă de cadre de câte 24 de octeţi. Un sector de pe
CD este constituit la rândul său din 98 de cadre. O socoteală simplă ne conduce
deci la un total de 2352 de octeţi într-un sector al discului. Dintre aceştia,
12 octeţi sunt folosiţi pentru procesul de sincronizare, iar alţi 4 octeţi pentru
a stoca informaţiile de identificare ale sectorului respectiv. Rămân astfel
2336 de octeţi pentru stocarea efectivă a datelor.
Din aceştia, 2048 de octeţi sunt folosiţi în realitate pentru date, ceilalţi
288 fiind utilizaţi pentru sistemele de detectare şi corectare a erorilor. Dacă
ţinem cont că pe un CD se află 330.000 de sectoare, fiecare stocând 2 kB (2
x 1024 octeţi), capacitatea totală a unui CD este de 644,5 MB, rotunjit pentru
simplificare la 650 MB. Prin creşterea densităţii sectoarelor de pe disc s-au
obţinut discuri de 700 MB, acestea fiind cele mai folosite în acest moment.
Atunci când un CD-ROM este citit la aceeaşi viteză cu un CD audio, sunt citite
75 de sectoare pe secundă. Cu 2048 de octeţi stocaţi în fiecare sector, calculul
ne duce la o viteză de citire de 153.600 octeţi pe secundă, rotunjit la 150
kB/s. Această rată de transfer a datelor este identificată prin "x" sau "viteza
de citire a unui CD audio". Unităţile de citire a discurilor CD-ROM sunt clasificate
după viteza maximă de transfer a datelor, măsurată în multipli ai ratei de transfer
pentru CD-uri audio; astfel, "12x" înseamnă de 12 ori 150 kB/s, sau 1800 kB/s,
în timp ce "40x" înseamnă de 40 de ori 150 kB/s, adică 6000 kB/s. De reţinut
că această valoare se referă la viteza maximă de transfer.
Datele sunt stocate pe disc sub formă de sectoare, acestea fiind plasate sub
forma unei spirale continue. Lungimea fiecărui sector este aceeaşi indiferent
de poziţia sa de-a lungul spiralei. Ca rezultat, există mai multe sectoare citite
în cadrul unei rotaţii a discului la marginea discului, decât mai aproape de
centru.
CD-urile audio necesită citirea informaţiei la o viteză constantă. Acest lucru
înseamnă că unitatea de citire trebuie să reducă viteza de rotaţie odată cu
înaintarea dinspre sectoarele aflate la interior, către sectoarele exterioare.
Prin această operaţie, suprafaţa discului se deplasează faţă de raza laser cu
o viteză constantă, sau cu viteză lineară constantă (CLV-Constant Linear Velocity).
Datele nu necesită citire la viteză constantă, existând chiar un mare avantaj
în posibilitatea de citire cât mai rapidă a informaţiilor de pe disc. Astfel,
unele unităţi CD-ROM rotesc discul cu o viteză unghiulară constantă (CAV-Constant
Angular Velocity), aşa că rata de transfer este mai mare la exteriorul discului
decât la interior. Ultimele modele de unităţi CD-ROM folosesc atât tehnologia
CAV, cât şi pe cea CLV, pentru a optimiza modul în care se face transferul datelor.
Nu trebuie uitat că datele sunt stocate începând de la interiorul discului
spre exterior. În consecinţă, unităţile cu viteză de rotaţie variabilă petrec
mai mult timp cu citirea la rate de transfer mai reduse decât rata maximă. Multe
unităţi obţin rata maximă de transfer doar atunci când ajung la sectoarele situate
aproape de exteriorul discului, iar acest lucru se întâmplă doar când discul
este plin.
CD-Recordable
Descoperirea CD-ROM-ului a reprezentat un salt important pentru toţi cei care
aveau nevoie în activitatea lor de transportul unor cantităţi mai mari de date,
deoarece un CD poate stoca echivalentul a aproape 450 de dischete. Principalul
neajuns consta în costurile destul de ridicate dedicate CD-ului master pentru
crearea unui tiraj de discuri CD-ROM. Un disc putea costa foarte puţin, dar
numai atunci când era distribuit în cantităţi mari, în schimb preţul era prohibitiv
pentru cei care doreau un singur exemplar sau un număr limitat de copii.
Răspunsul acestei probleme s-a numit CD-R (CD-Recordable), sau CD-ul inscriptibil.
Spre deosebire de mediile magnetice, unde informaţia stocată putea fi apoi ştearsă
şi înlocuită cu altă informaţie, inscripţionarea unui disc CD-R aducea modificări
permanente suprafeţei suport. Datele sunt inscripţionate folosind o rază laser
mai puternică decât cea utilizată pentru a citi un disc. Raza laser încălzeşte
puternic stratul suport, lăsându-i o urmă mai întunecată. La citire, urma întunecată
reflectă mai puţin lumina, faţă de zonele neîncălzite fiind interpretată ca
denivelările de pe stratul suport al discurilor matriţate. Procesul de încălzire
a stratului suport a condus la termenul de "ardere" folosit pentru a defini
procesul de inscripţionare a unui CD.
Infamul Buffer-Under-Run
Una dintre problemele ridicate în procesul de inscripţionare a unui mediu CD-R
se referă la necesitatea de a alimenta mecanismul de scriere în mod constant
cu date. Dacă fluxul de date este întrerupt, chiar şi pentru o fracţiune de
secundă, discul devine inutilizabil. Această problemă s-a accentuat şi mai mult
odată cu creştera vitezei de scriere. Soluţia a fost găsită în crearea unor
buffere de memorie din ce în ce mai mari, pentru a creşte cantitatea de date
disponibilă în cazul unei întreruperi temporare a fluxului de date dinspre sistem
către unitatea de scriere. Dacă totuşi întreruperea fluxului este prea mare
şi bufferul se goleşte, procesul de scriere eşuează, iar discul devine de asemenea
inutilizabil.
Sanyo este prima companie care a rezolvat definitiv această problemă, tehnologia
dezvoltată primind numele de BURN-Proof. Termenul de BURN provine de la "Buffer-Under-RuN"
şi înseamnă golirea prematură a bufferului de date în timpul scrierii. Alte
companii au adoptat la rândul lor tehnologii similare, cum ar fi "JustLink"
de la Ricoh, "SafeBurn" de la Yamaha sau "ExacLink" dezvoltată de Oak Technology
şi folosită de Mitsumi şi LG.
CD-ReWritable
Există medii CD-R care permit scrierea în mai multe rânduri, prin crearea unor
sesiuni multiple. Atunci când CD-ul s-a umplut însă, se revine la problema iniţială
reprezentată de imposibilitatea de a şterge informaţiile stocate. Mediile CD-RW
(CD-ReWritable) sau reinscriptibile au fost dezvoltate tocmai pentru a rezolva
acest neajuns. Discurile CD-RW stochează informaţia folosind o tehnologie cu
totul diferită, numită "schimbare de fază". Spre diferenţă de mediile inscriptibile
la care odată modificată structura substanţei respective nu se mai poate face
nimic, mediile re-inscriptibile sunt acoperite cu o substanţă care încălzită
la o temperatură mai mică decât cea de inscripţionare revine la structura iniţială
(respectiv la gradul de reflexie iniţial). Prin folosirea unei raze laser de
scriere cu două nivele de putere, suprafaţa stratului suport poate fi modificată
în mod repetat.
DVD
Ca orice tehnologie, CD-ROM-ul şi-a atins limitele atunci când s-a pus problema
distribuţiei de filme în format digital. Un film normal ajunge la 135 de minute.
Chiar şi dacă imaginile sunt compresate folosind tehnologia MPEG-2, aveţi nevoie
de aproximativ 3500 kbiţi (3,5 Mbiţi) pentru stocarea unei secunde de film.
Un calcul simplu ne arată aşadar că un film de 135 de minute necesită aproximativ
3,5 GB pentru a fi stocat, adică aproape şase CD-uri.
Răspunsul acestei probleme s-a numit DVD (Digital Video Disc, apoi Digital
Versatile Disc). Schimbarea de nume a avut loc atunci când mediul a început
să fie folosit şi pentru stocarea altor date decât filme. Dezvoltatorii DVD-ului
au dorit să poată stoca un film întreg, dar şi subtitraje în mai multe limbi,
pentru a evita producerea mai multor versiuni ale aceluiaşi disc. De asemena
au dorit adăudarea de sunet, aşa că s-a ajuns la un total de 4692 kbiţi pentru
o secundă de film. Dacă înmulţim cu cele 135 de secunde pentru un film clasic,
ajungem la suma de 4,75 miliarde de octeţi, ceea ce în termeni uzuali înseamnă
4,75 GB (un GB este acceptat prin convenţie ca fiind 1 miliard de octeţi). Aşadar
a fost creat un disc cu capacitatea de 4,75 GB, ceea ce reprezintă aproximativ
de şapte ori capacitatea unui CD clasic.
Pentru a obţine o asemena densitate a datelor era nevoie de reducerea dimensiunilor
elementelor constitutive ale discului. Faţă de cei 1,6 microni dintre pistele
spiralei unui CD, în cazul DVD-ului această distanţă este de 0,74 microni. De
asemenea punctele de reflexie de pe suprafaţa mediului au fost micşorate de
la 0,83 microni la CD, la 0,40 microni pentru DVD.
Rata de transfer a unei unităţi DVD este măsurată tot în funcţie de "x", însă
1x în cazul DVD-ului reprezintă 1,3 GB/s, faţă de cei 150 kB/s de la CD-ROM.
Astfel, o unitate DVD 8x este capabilă de o rată maximă de transfer a datelor
de 10,3 MB/s.
DVD-uri inscriptibile
La fel ca şi în cazul CD-ului, paşii naturali ce au urmat în viaţa DVD-ului
au fost reprezentaţi de apariţia mediilor inscriptibile. Din nefericire, dacă
pe piaţa CD evoluţia a fost clară, piaţa DVD se caracterizează printr-o confuzie
destul de ridicată, datorată fracturării diferitelor formate.
DVD-Recordable
Creat de Pioneer, formatul a fost iniţial dezvoltat pentru realizarea matriţelor
pentru producţia în serie. Primele unităţi capabile de a inscripţiona DVD-uri
costau aproximativ 17.000 de dolari, acest lucru fiind valabil în anul 1997.
De atunci preţurile au scăzut considerabil, iar specificaţiile au fost divizate
în două: DVD-R(G) - pentru uz general, şi DVD-R(A) - pentru authoring.
DVD-RAM
Apărut în 1998, este primul format reinscriptibil pe piaţa DVD. Specificaţiile
formatului au fost dezvoltate de către un consorţiu de companii, numit DVD Forum.
Folosind, ca şi în cazul CD-RW, schimbarea de fază, primele medii DVD-RAM aveau
o capacitate de 2,6 GB pentru cele cu o singură faţă şi 5,2 GB pentru cele cu
faţă dublă.
În anul 2000 a apărut următoarea versiune de DVD-RAM, cu medii de 4,7 GB pe
o faţă şi 9,4 GB pentru cele cu faţă dublă. Noile unităţi sunt compatibile cu
specificaţiile MultiRead2. Standardul original MultiRead a fost conceput pentru
a asigura compatibilitatea între mediile CD-R, CD-RW, CD-ROM şi audio CD. MultiRead2
face acelaşi lucru, dar pentru DVD.
DVD-RW şi DVD+RW
Dezvoltată de asemenea de Pioneer, tehnologia DVD-RW permite folosirea de discuri
cu capacitatea de 4,7 GB.
A patra versiune de format DVD inscriptibil, DVD+RW, a fost dezvo tată de un
grup de companii ce include Philips, Sony, Ricoh, Yamaha şi HP. Prima versiune
de DVD+RW a fost prezentată în 1997, folosind medii de scriere cu capacitatea
de 3,0 GB pe o singură faţă. Imediat după aceea a fost anunţat noul tip de mediu
cu capacitatea de 4,7 GB pe o faţă. Principalul avantaj al acestei tehnologii
constă în compatibilitatea cu majoritatea unităţilor DVD-ROM, spre deosebire
de formatul DVD-RAM. Cu preţuri ce au ajuns în prezent la sub 500 de dolari,
unităţile reinscriptibile DVD promit un viitor interesant.
Alegerea
redacţiei
În dorinţa de a câştiga cât mai mulţi clienţi, producătorii au escaladat cu
rapiditate lupta pentru cât mai mulţi "x". De la testul de anul trecut, viteza
maximă de scriere s-a triplat, ajungând în acest moment la 48x. Partea mai puţin
plăcută a lucrurilor este că mai mulţi "x" nu înseamnă automat şi performanţe
mult mai bune. Diferenţele de performanţă dintre cele mai rapide unităţi disponibile
au devenit foarte mici, utilizatorul fiind mai câştigat dacă urmăreşte un raport
preţ/ performanţă optim, decât performanţe maxime.
Unitatea NEC NR-7900 ne-a impresionat în
mod plăcut în primul rând prin raportul foarte bun dintre viteza de scriere
obţinută şi cea declarată, diferenţa dintre cele două valori fiind destul de
mică. Deloc de neglijat este şi preţul, care a condus la obţinerea unui raport
preţ/performanţă foarte bun. Yamaha CRW3200EZ
este a doua unitate către care se îndreaptă alegerea noastră. Alături de unitatea
NEC, ea a oferit unul dintre cele mai bune rapoarte între viteza declarată şi
ce obţinută în realitate. Alături de performanţă este foarte importantă şi stabilitatea
ireproşabilă în funcţionare, echipamentul neînregistrând nici un incident în
timpul testelor. Tehnologiile suplimentare dezvoltate de Yamaha, dedicate protecţieie
la scriere, sunt un alt argument în favoarea alegerii făcute.
Cum am testat
Toate testele au fost realizate în laboratorul PC Magazine Romania folosindu-se
acelaşi sistem de test. Configuraţia sa a inclus: placă de bază cu cipset Intel
845E, procesor Intel Pentium 4 2,2 GHz, 256 MB DDR-RAM PC2100, HDD Maxtor D740X
20 GB, video GeForce4 MX440, Windows 2000 Professional cu Service Pack 2. Toate
unităţile IDE au fost setate ca master pe cel de-al doilea controller IDE.
Unităţile au fost testate în condiţii identice, în mod repetat, verificându-se
consistenţa rezultatelor şi integritatea CD-urilor de test. Testarea a fost
realizată folosind produsul Ziff-Davis CD WinBench 99 versiunea 1.1 (www.etestinglabs.com).
Benchmark-ul ZD CD WinBench 99 măsoară performanţa subsistemului CD-ROM al
unui PC. Acesta include unitatea CD, controlerul şi driverul său, procesorul
sistemului. Testele sunt scrise în întregime pe 32 de biţi şi realizează verificarea
modului în care se face citirea CD-ului de test şi modul în care unitatea se
comportă în aplicaţii reale. Pentru rezultatul CD-ROM WinMark 99, este simulat
comportamentul unităţii într-o serie de aplicaţii precum: Microsoft Encarta
98 Research Organizer, Microsoft Encarta 98 Encyclopedia Deluxe Edition, Microsoft
Office 97 Professional Edition, Quake II, JumpStart Kindergarten and Knowledge
Adventure, Riven The Sequel to Myst, Compton's 3D World Atlas Deluxe, TripMaker
Deluxe. Rezultatele sunt returnate în mii de octeţi pe secundă, nu în multipli
de 1024 octeţi pe secundă (kB).
Pentru testul de scriere CD-R s-a folosit o structură arborescentă de 4676
de fişiere, în 38 de foldere, totalizând 640 MB, iar pentru testul de scriere
CD-RW a fost folosită o structură de 2606 fişiere, în 23 de foldere, însumând
350 MB. Pentru fiecare unitate s-a folosit aplicaţia de inscripţionat, inclusă
în pachetul unităţii, iar în cazul unităţilor bulk am folosit Nero Burning Rom
5.5.8.2 şi medii de scriere Teac certificate 40x. Timpul de scriere a fost măsurat
din momentul comenzii de scriere şi până în momentul finalizării procesului.
Viteza de scriere a fost viteza maximă a unităţii.
Glosar
Blue Book - Standard pentru combinarea informaţiilor audio şi a
datelor pe un acelaşi CD. Cunoscut şi ca CD-Extra şi CD-Plus.
CAV - Constant Angular Velocity; metodă folosită de unităţile CD-ROM
prin care discul este rotit la o viteză unghiulară constantă, având ca urmare
o rată mai mare de citire a datelor aflate pe zonele exterioare.
CD-DA - Compact Disk - Digital Audio; standard dezvoltat de Philips
împreună cu Sony pentru înregistrarea şi redarea digitală a fragmentelor audio.
Prima încarnare a CD-ului se supune standardelor cuprinse în Red Book.
CD-R - Compact Disk - Recordable; cunoscut şi sub numele de Compact
Disk - Write Once (CD-WO) acesta permite utilizatorilor înregistrarea propriilor
discuri CD-ROM sau CD-DA.
CD-ROM - Compact Disk - Read Only Memory; standard pentru discurile
compacte pentru a putea fi folosite ca memorii de stocare digitale pentru
computere personale. Mediul de 4,75" poate stoca aproximativ 650 MB de date.
Standardul ce stă la baza celor mai multe CD-ROM-uri este cuprins în Yellow
Book, publicat de Philips.
CD-RW - Compact Disk - Re Writable; cunoscut şi ca CD-Erasable sau
CD-E, permite suprascrierea informaţiilor în mod repetat, nefiind necesară
o ştergere prealabilă la nivel fizic.
CLV - Constant Linear Velocity; metoda tradiţională utilizată în
unităţile CD-ROM, prin care viteza motorului este sincronizată în aşa fel
încât viteza liniară de deasupra capului de citire să fie constantă.
DVD - Digital Versatile Disk; înlocuitorul CD-ului. Asemeni CD-urilor,
şi DVD-urile sunt prezente în mai multe formate. Capacitatea sa însă variază
de la 4,7 la 17 GB.
DVD+R - Mediu optic de tip "write-once" creat pentru a lucra împreună
cu unităţile DVD+RW.
DVD+RW - Standard de DVD reinscriptibil aflat în competiţie cu DVD-RAM
şi DVD-RW, promovat de către Hewlett-Packard, Philips şi Sony. Spre deosebire
de DVD-RAM, permite utilizarea de discuri neprotejate în mod special. Toate
cele trei standarde mai sus amintite nu sunt compatibile între ele. La un
moment dat, DVD-Forum, ce nu suportă acest standard, a insistat în schimbarea
numelui în +RW, însă se pare că nu au reuşit acest lucru.
DVD-R - DVD - Recordable; format DVD de tip "write-once".
DVD-RAM - Format de disc compact reinscriptibil ce oferă o mai mare
capacitate de stocare decât sistemele actuale CD-RW. Discurile inserate într-un
"cartuş" de plastic vor oferi iniţial 2,6 GB pe faţă, existând formate uni
şi dublă faţă.
DVD-ROM - Formatul de tip "read-only" suportă discuri cu capacităţi
cuprinse între 4,7 GB (suficient pentru un film complet encodat MPEG-2) şi
17 GB, cu rate de transfer pornind de la 600 kBps. Este compatibil "înapoi"
cu formatul CD-ROM.
DVD-RW - Formatul reinscripţionabil promovat de Pioneer, incompatibil
cu formatele DVD-RAM şi DVD+RW, care este însă ceva mai compatibil cu unităţile
DVD-ROM şi cu playerele DVD existente.
DVD-Video - Format DVD conceput pentru a oferi secvenţe video pentru
playere-le specializate. Spre deosebire de DVD-ROM, formatul Digital-Video
include un sistem CSS (Content Scrambling System) pentru prevenirea copierii
informaţiei.
MultiRead - Standard pentru unităţi CD-ROM şi DVD-ROM. Unităţile
ce se supun standardului MultiRead pot citi discuri CD comerciale (audio şi
date), discuri CD-R şi CD-RW. De asemenea pot citi discuri scrise cu pachete
de lungime fixă sau variabilă. Aceleaşi proprietăţi sunt valabile şi în cazul
unităţilor DVD.
Orange Book - Specificaţiile Philips/ Sony pentru sistemele Compact
Disk Magneto-Optical şi Write-Once. Partea a doua conţine specificaţia primară
pentru mediile CD-R şi defineşte atât structura fizică şi dimensiunile discurilor
cât şi utilizarea anumitor porţiuni de pe suprafaţa de înregistrare: Program
Area, Power Calibration Area, Program Memory Area, zonele Lead-in şi Lead-out.
Include de asemenea specificaţiile pentru tehnologia Hybrid Disk pe care se
bazeaza Photo CD.
Packet Writing - Scrierea de tip Track at Once este o formă de scriere
incrementală ce impune o lungime minimă a track-ului şi un număr maxim de
track-uri pe disc. Un track scris "at once" va avea 150 de blocuri de overhead
ce compun zonele run-in, run-out, pre-gap şi linking. Scrierea de "pachete"
permite însă existenţa mai multor evenimente de scriere în interiorul unui
track, în acest fel reducându-se overhead-ul. Aceste pachete sunt însoţite
de 7 blocuri, 4 pentru run-in, două pentru run-out şi unul pentru link. Pachetele
pot fi de dimensiune fixă sau variabilă.
UDF - Universal Disk Format; un format destinat mediilor de stocare
optică ce a fost proiectat pentru interoperabilitate între sistemele majore
de operare precum şi pentru o compatibilitate între mediile inscripţionabile
şi cele re-inscripţionabile. Standardul permite înregistrarea eficientă de
mici pachete de date, folosind scriere incrementală de pachete.
Underrun - Un "buffer underrun" semnifică o situaţie în care sistemul
nu a mai reuşit să asigure un flux constant de date necesar sistemului de
înregistrare. Unitatea de inscripţionare dispune de un buffer care să asigure
o minimă protecţie împotriva fluctuaţiilor ocazionale de flux de date, însă
dacă perturbarea este de prea mare amploare, bufferul se va goli, scrierea
CD-ului se va întrerupe şi rezultatul cel mai probabil va fi coruperea înregistrării.
Unităţi combo CD-RW/DVD-ROM
Odată cu răspândirea tot mai largă a mediilor DVD-ROM a apărut necesitatea achiziţionării
atât a unei unităţi DVD-ROM, pentru citirea acestora, cât şi a uneia CD-RW,
pentru stocarea datelor de pe discul hard. Soluţia logică a venit prin apariţia
unităţilor combo, capabile de a scrie medii CD-R şi CD-RW şi de a citi DVD-uri.
Evident, pentru o astfel de unitate preţul plătit este mai mare, iar decizia
de achiziţie trebuie să ia în calcul gradul în care aveţi nevoie de o asemenea
soluţie.
[ Componente ]
Alegerea
redacţiei
