Legislaţie - PC Magazine Romania, Iulie 2004

Legea privind marca temporală

Răzvan Florin Stoicescu - Linklaters, Miculiţi & Asociaţii

Guvernul României a aprobat de curând un proiect de lege privind marca temporală. Acest act normativ este încă în lucru, urmând să facă obiectul adoptării de către Parlamentul României.

Mecanismul ce urmează a fi implementat prin acest act normativ prezintă interes, mai ales în această perioadă în care se tinde cât mai mult către conceptul de paperless office, fiind util, aşa cum rezultă din însăşi expunerea de motive a proiectului, pentru verificarea unor semnături electronice aplicate unui document, în sisteme de licitaţie pe Internet sau pentru a fixa data unor opere protejate de dreptul de autor.

Pentru cei nefamiliari cu acest tip de acte normative şi cu registrul căruia urmează să i se aplice, trebuie spus că atât acest proiect cât şi cel privind arhivarea electronică a documentelor, ambele disponibile pe situl Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, vin să dezvolte legislaţia primară aplicabilă în materie de semnătură electronică, creând premisele implementării acestui tip nou de semnătură în din ce în ce mai multe domenii.

În esenţă, marcarea este menită să asigure dovada legală a existenţei documentului electronic prezentat la data şi ora menţionate în marca temporară, în faţa oricărei terţe părţi. Instrumentul în sine, datarea, este implementat deja în legislaţia noastră sub diferite mecanisme alternative dar nu şi prin această modalitate electronică.

Ca exemplu, la nivel practic, aceasta înseamnă că autorităţile publice ar putea implementa un astfel de sistem de marcare, permiţând celor interesaţi să depună documente de orice natură în format electronic. Documentele sunt astfel datate, iar conţinutul rămâne sigilat prin marca respectivă. Ar fi într-adevăr un pas înainte.

Cu titlu de precizare, menţionăm totuşi că implementarea la nivel normativ nu este însă foarte clară. Din textul de lege nu rezultă clar în ce măsură însuşi corpul documentului va beneficia de protecţia spre neschimbare de care beneficiază marca, după cum nici care este raportul între documentul marcat şi marca temporală respectivă. Deşi cele două ar trebui să formeze un tot unitar, redactarea legii lasă loc şi unor alte interpretări.

Chestiunea de mai sus prezintă importanţă mai ales în raport cu răspunderea operatorului faţă de terţele persoane care îşi întemeiază conduita pe efectele juridice ale respectivei mărci temporale, după cum vom vedea mai jos.

Cei interesaţi de furnizarea unor astfel de servicii trebuie să notifice Autoritatea de Reglementare şi Supraveghere (în continuare, ARS), aşa cum este reglementată de Legea 455/2001, cu 30 de zile înainte de începerea procedurilor. Notificarea ARS presupune realizarea unui audit cu privire la securitatea sistemelor ce urmează a fi utilizate ale cărui rezultate vor fi ataşate acesteia. Cererea va fi însoţită de anumite documente, printre care certificatul operatorului respectiv pe baza căruia să se poată verifica semnătura asupra mărcii temporale şi politica referitoare la protecţia datelor cu caracter personal. Existenţa acestei ultime cerinţe, atrage indirect concluzia că, în desfăşurarea activităţii, operatorul va trebui să se înregistreze ca procesator de date personale la Avocatul Poporului.

Desfăşurarea activităţii presupune ca operatorul să dispună de anumite resurse financiare. Acestea urmează să servească drept garanţie pentru modul în care se desfăşoară activitatea sa, respectiv pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-ar putea cauza cu prilejul desfăşurării activităţilor legate de marcarea electronice. Cuantumul unor astfel de resurse financiare nu este precizat, fiind lăsat la aprecierea unei autorităţi de supraveghere neindividualizate. Deşi, probabil este vorba de ARS, la nivelul limbajului nu există o consistenţă care să justifice temeinic o astfel de presupunere, chestiune care creează noi premise pentru întârzierea finalizării procedurilor de notificare.

Dovada existenţei acestor resurse financiare se face pe baza unei scrisori de garanţie bancară Textul este neclar din nou, cel puţin sub două aspecte. În favoarea cui se emite garanţia şi în posesia cui va rămâne garanţia.

Ca regulă, garanţia bancară ar trebui să fie remisă beneficiarului ei, în cazul nostru cel care înaintează cererea de marcare. Acest lucru ar însemna că, pentru fiecare marcare operatorul ar preda o astfel de garanţie, ceea ce este nu numai nepractic dar şi puţin probabil să se întâmple. Ca atare, modalitatea aceasta de garantare ar putea fi amendată sau cel puţin mai detaliată.

Ca o măsură de protecţie, operatorul poate impune anumite restricţii cu privire la marcă, de exemplu, limitele valorii operaţiunii pentru care marca emisă poate fi utilizată. Restricţiile însă vor produce efecte numai în măsura care acestea puteau fi cunoscute de către terţi.

Protecţionist prin esenţă, principiul de mai sus suferă de o mare deficienţă. Nu specifică modalitatea prin care terţii pot fi încunoştinţaţi cu privire la restricţii. Ca atare orice operator diligent va ajunge probabil prin a include direct în corpul mărcii, restricţiile respective. Soluţia nu decurge direct din lege neavând sprijinul unui text expres, însă pune operatorul într-o postură mai sigură.

Cu privire la limitele valorii operaţiunii pentru care se acordă marcarea, întrucât valoarea este în legătură directă cu răspunderea operatorului, se poate anticipa că, pentru o mai bună protecţie operatorii vor stabili limite mici pentru valorile lor, chestiune care ar putea diminua eficienţa mecanismului de marcare temporală electronică.