Portret - PC Magazine Romania, Martie 2004

O memorie defectuoasă

Mircea Sârbu

Tim Berners - "În doar un an a făcut întregul web - de la concepte, trecând prin dezvoltarea primelor servere şi navigatoare, până la elaborarea protocoalelor care să pună totul în mişcare. Iar a şaptea zi s-a odihnit". John Naughton

În ultima zi a anului trecut, BBC a transmis o ştire care pentru multă lume a trecut neobservată: un anume Tim Berners-Lee a fost inclus în lista celor ce urmau să fie înnobilaţi de regină pentru "merite deosebite". Aşa se face că astăzi vorbim despre Sir Berners-Lee, Cavaler Comandor al Ordinului Imperiului Britanic. Căruia, pentru comoditate, îi voi spune totuşi Tim.

Aşadar, Tim s-a născut la Londra pe 8 iunie 1955 şi se zice că avea, la modul propriu, programarea în sângele devenit între timp albastru. Ambii părinţii erau programatori la firma Ferranti, care producea primul calculator comercial cu program memorat din lume, Mark 1 - ale cărui specificaţii au fost dezvoltate începând cu sfârşitul anilor ´40 la Universitatea din Manchester, cu concursul lui Alan Turing. Ciudată conexiune între cei doi englezi, singurii "computerişti" selectaţi de revista Time în lista celor mai importanţi 20 de savanţi şi gânditori ai secolului XX (desigur, dacă nu-l punem la socoteală şi pe William Shockley - inventatorul tranzistorului).

Şi-a făcut studiile la o şcoală nu tocmai obscură: Queen´s College, Oxford. Aici şi-a construit propriul calculator, folosind un procesor Motorola 6800, un televizor vechi şi un ciocan de lipit. Şi tot aici a fost prins făcând hacking, motiv pentru care i-a fost interzis accesul la computerul şcolii. Ceea ce nu l-a împiedicat să devină un foarte bun programator şi să lucreze la dezvoltarea unor sisteme avansate de tehnoredactare şi chiar la un sistem de operare.

În 1980 devine consultant la Centrul European pentru Cercetări Nucleare (CERN) de lângă Geneva - unul dintre cele mai mari institute de cercetare din lume, cu o organizare complexă, cu mii de oameni şi sute de proiecte, pe care memoria ciudată a lui Tim refuza să le cuprindă. Ce-i lipseau erau conexiunile dintre informaţiile disparate: cine la ce proiecte lucrează şi cu cine, ce computere foloseşte, de care departament aparţine etc. Şi-a amintit de o veche enciclopedie victoriană de sfaturi practice, numită Enquire Within upon Everything. Cam aşa ceva i-ar fi trebuit, dar trebuia să fie dinamică şi să cuprindă referinţe libere între diversele informaţii.

Tim şi-a făcut singur un program (pe care l-a numit, desigur, Enquire) cu care să poată să noteze diverse informaţii şi să poată să introducă şi să modifice oricând legături între paginile de note. În principiu, era vorba despre hipertext. Noţiunea e mult mai veche şi a fost propusă încă din 1945 de Vannevar Bush într-un articol numit As We May Think, în care-şi imagina un aparat electronic conectat la o bibliotecă, capabil să afişeze cărţile şi microfilmele şi - mai ales - să poată să urmeze automat referinţele de la acestea la alte lucrări.

Oricum, Enquire i-a folosit lui Tim şi după ce şi-a încheiat contractul la CERN, ca un fel de substitut de memorie, cum l-a numit. S-a întors în Anglia şi a lucrat o vreme la firma Image Computer Systems, dar în 1984 se reîntoarce la CERN pentru a lucra la diverse proiecte software, printre care şi un sistem eterogen de apelare a procedurilor de la distanţă - adică remote procedure call.

Enquire i-a fost din nou de folos, dar Tim duce ideea mai departe. De ce să se bucure în singurătate de jucăria sa? Constată că, de fapt, la nivel instituţional, CERN suferea de aceeaşi memorie deficitară ca şi a sa. În martie 1989 propune conducerii de la CERN realizarea unui sistem distribuit de administrare a informaţiei bazat pe hipertext, în ideea că acesta se poate dovedi mai eficient decât sistemele mai rigide de regăsirea informaţiilor. Fie şi doar posibilitatea de a întreţine documentaţii coerente la nivelul proiectelor şi tot ar fi justificat efortul.

Conducerii CERN i-a trebuit ceva timp să înţeleagă ideea, dar Tim a fost insistent, a reiterat propunerea şi, în fine, primeşte acceptul şi un computer Next pe care să-şi materializeze ideea. La un an de la prima linie de cod scrisă, Tim avea două programe funcţionale: un server pentru un protocol pe care l-a inventat în acest scop (numit HTTP) şi un program client care să afişeze informaţia primită de la server într-un format pe care l-a numit HTML. Clientul ştia să converseze cu serverul pentru a urma referinţele din pagina afişată.

Asta a fost tot. Clientul s-a numit WorldWideWeb iar restul îl ştim cu toţii.