Comentarii şi interviuri - PC Magazine Romania, Decembrie 2003

Irina Athanasiu
Profesor la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, Universitatea "Politehnica" Bucureşti.

În Europa

De câteva luni, ne-am propus să începem să încercăm să discutăm în universităţi despre o nouă reformă în învăţământul universitar. Mă tem că va fi mai mult vorba despre "cum să coste mai puţin" decât despre ce se face vorbire - alinierea la standardele Europene. Şi în timp ce noi ne luăm avânt să începem, într-o seară de la ştiri o să aflăm că s-a hotărât şi din toamnă vom avea o nouă organizare (universităţi metropolitane, de exemplu) şi noi planuri de învăţământ.

Conform declaraţiei de la Bologna (1999) majoritatea statelor din Europa s-au înţeles să organizeze învăţământul universitar pe bază de programe asociate nivelelor: bachelor, master şi doctorat. Majoritatea statelor din Europa care finanţează învăţământul universitar de la bugetul de stat au optat pentru durate de tip 3 + 2 + 3 din considerente de "eficienţă".

Scurtarea duratei învăţământului universitar este benefică din multe puncte de vedere în perioadele în care şomajul este redus. În perioadele în care şomajul este mare, este de preferat o durată mai lungă a studiilor universitare care menţine "ocupaţi" o serie de tineri care altfel ar mări presiunea pe piaţa muncii.

În România, în învăţământul tehnic, durata studiilor este în mod tradiţional de 5 ani (9 semestre de cursuri şi un semestru pentru proiectul de diplomă). Pregătirea absolvenţilor de cinci ani a fost considerată până nu de mult echivalentă programelor de bachelor şi master însumate. După introducerea unui an suplimentar pentru studii aprofundate (o copie nereuşită a programelor DEA din Franţa), s-a ajuns în situaţia în care absolvenţii unor cursuri cu durată de 5 ani să fie consideraţi absolvenţi de nivel bachelor şi numai absolvenţii care au făcut şi al şaselea an să fie consideraţi de nivel master. Există propunerea ca în facultăţile tehnice nivelul bachelor să fie obţinut într-un program de 4 ani (8 semestre). Oare trecerea de la 5 ani la 4 ani o să permită compatibilitatea cu programe care au o durată de 3 ani?

Compatibilizarea cu organizarea europeană este un test important pentru învăţământul românesc. Ca şi în alte domenii se pune problema dacă vom face această compatibilizare pe hârtie sau în spirit. Aşa cum se reglementează fabricarea produselor alimentare pentru a le permite libera circulaţie (în dimensiunile agreate) în UE şi fabricarea absolvenţilor trebuie să satisfacă standardele universităţilor din UE. Astfel încât echivalarea reciprocă a studiilor să se poată face atât la nivel de absolvenţi cât şi la nivel de an de studii. Dacă acum este posibil ca un student care a început studiile la UTCluj să le continue la UPBuc şi invers, trebuie să fie posibil ca un student să înceapă studiile la o universitate din România să le continue în orice universitate europeană în care există aceeaşi specialitate şi invers. Dacă considerăm că importante sunt numai numerele: număr de ani, număr de cursuri pe semestru, număr de ore pe săptămână, număr de studenţi, număr de profesori, număr de euro/student nu vom obţine mare lucru, chiar putem pierde, mecanismul reprezentat de învăţământ are o inerţie mare şi "se aşează" greu după schimbări. Mult mai importante ar fi modificări referitoare la conţinut şi chiar formă. În SUA se discută despre renunţarea la credite în favoarea unui mecanism bazat pe evaluarea competenţelor dobândite. Sistemul de credite (utilizat în SUA de la începutul secolului trecut), a permis o flexibilitate mare în organizarea învăţământului. Una dintre ipotezele pe care se bazează acest sistem este existenţa unei proporţionalităţi între pregătirea studentului într-o disciplină şi numărul de ore în care studentul participă la activităţi legate de disciplina respectivă. Ca să devină absolvent un student trebuie să acumuleze un anumit număr de credite, cu alte cuvinte trebuie să petreacă un anumit număr de ore în sălile de curs seminar şi laborator. În prezent datorită apariţiei unor tehnologii noi, organizarea tradiţională cu tablă, bănci, caiete, profesori poate să fie înlocuită de multe ori de ecrane şi tastaturi. Locul în care se găsesc acestea şi intervalul de timp în care sunt utilizate devin tot mai puţin importante.

Relaţia profesor/student este diferită de cea de acum o sută de ani. Studentul nu mai are de mult ca singură sursă de informaţie profesorul. O reformă a învăţământului universitar nu poate ignora această schimbare ce trebuie valorificată.