Soluţii - PC Magazine Romania, Noiembrie 2003

Discobolul

Răzvan Sandu

Discoteca

Nu voi relua aici tema, repetată până la oboseală de mai toate cărţile şi revistele, despre cum se face o instalare Linux. Cu o distribuţie comercială modernă, cum ar fi Red Hat 9, şi cu un hardware bine ales, procesul este tot atât de facil ca şi instalarea de Windows. Aşa că nu voi cădea în păcatul atâtor autori de manuale, pline cu sfaturi de genul: "Introduceţi CD-ul în unitate şi executaţi dublu-click pe …, apoi Next …". Aşa s-a format acel gen de utilizator care apasă Next sau Ok fără a citi niciodată textul de deasupra butonului J ! Ceea ce vi se cere, ca utilizatori-aspiranţi ai unui sistem de operare din familia Unix, este să înţelegeţi succesiunea logică a fazelor instalării. În plus, trebuie să fiţi familiarizaţi cu convenţii de notaţie: de pildă, să ştiţi că hard disk-ul calculatorului se numeşte, în Linux, /dev/hda - şi altele de acest gen.

Pentru orice persoană care ia contact, pentru prima dată, cu Linux, punctul critic al instalării este alocarea spaţiului pe hard disk şi înţelegerea conceptelor aferente. Dacă vă mai amintiţi, am presupus că sistemul vostru rulează deja un sistem de operare din familia Windows, aşa că ceea ce veţi dori să faceţi va fi să instalaţi Linux fără a pierde datele existente. Desigur, există şi situaţiile fericite în care dispuneţi de un sistem cu hard disk-ul gol sau la conţinutul căruia puteţi renunţa.

Ca să folosim modelul clasic al hard disk-ului, imaginaţi-vă, vă rog, un "sandviş" de discuri (numite platane), montate pe acelaşi ax, la distanţe egale, astfel încât să formeze un cilindru. Printre discurile care stochează magnetic informaţia, pătrund capete de citire/scriere, montate şi ele pe un ax comun paralel cu generatoarea cilindrului, astfel încât să alcătuiască un "pieptene" mobil. Extremităţile acestuia pot "baleia" întreaga suprafaţă a platanelor. Dacă împărţim suprafaţa fiecărui platan cu ajutorul unor cercuri concentrice, iau naştere piste circulare, asemănătoare cu cele ale unui disc de pick-up. Totalitatea pistelor care cad pe aceeaşi verticală formează ceea ce constructorii de hard disk-uri numesc un cilindru. Dacă, în plus, trasăm raze echidistante ale platanelor, vom obţine o împărţire a fiecărei piste într-un număr de sectoare. Ştiind că fiecare sector circular poate depozita o cantitate definită de informaţie (să zicem, 512 bytes), capacitatea totală a hard disk-ului se calculează cu ajutorul produsului C*H*S, unde C este numărul de cilindri, H numărul de capete, iar S numărul de sectoare/pistă.

Pe vremea MS-DOS această arhitectură avea un corespondent în realitatea fizică - hard disk-urile se realizau în modul descris şi fiecare producător inscripţiona pe carcasă cei trei parametri numerici, C/H/S. hard disk-urile moderne, care folosesc adresarea LBA nu mai sunt construite după acest model şi, de altfel, nimeni nu este interesat de locul fizic unde este stocat fiecare bit de informaţie pe suprafaţa discului. Este suficient ca circuitul electronic al aparatului să poată primi de la sistemul de operare comenzi simple, de genul, "scrie datele X" sau "citeşte datele Y".

O excelentă prezentare a acestor concepte şi a multor altora puteţi găsi în documentul Large-Disk-HOWTO, disponibil la http://www.tldp.org

Tot de pe vremea MS-DOS rămâne stabilit şi faptul că un hard disk poate fi împărţit în maximum patru zone distincte, numite partiţii primare (primary partitions). În aceste zone se pot stoca date care se doreşte a fi păstrate separat, sisteme de operare diferite, etc.. Modul cum sunt delimitate partiţiile de pe un hard disk se găseşte scris într-o zonă specială a discului, numită tabela de alocare a partiţiilor. Mult după epoca MS-DOS a devenit evident că limitarea legată de numărul partiţiilor primare, la maximum patru, era cu totul arbitrară şi că utilizatorii ar fi avut nevoie de mai mult. A apărut, astfel, conceptul de partiţie extinsă (extended partition). O partiţie extinsă provine dintr-una primară (una dintre partiţiile primare este marcată ca extinsă) şi joacă rolul unui "container" care conţine una sau mai multe partiţii logice (logical partitions). În acest fel, numărul partiţiilor de pe un hard disk nu mai este limitat.

O partiţie nu este, în sine, decât o "bucată de disc" şi se defineşte doar prin poziţia ocupată pe acesta. Ca şi în DOS sau Windows, programul fundamental din Linux care poate realiza partiţionarea unui hard disk se numeşte fdisk (cu variantele acestuia, cfdisk şi sfdisk). Pentru ca o partiţie să poată fi folosită pentru depozitarea informaţiilor, pe suprafaţa ei trebuie creat un sistem de fişiere (specific fiecărui sistem de operare în parte). Aşa cum arătam, sistemele de fişiere folosite de Windows sunt FAT32 şi NTFS, iar Linux poate recunoaşte atât sistemele de fişiere proprii (ext2 sau mai noul ext3, jurnalizat) cât şi multe alte zeci provenite de la alte sisteme de operare (printre care şi FAT, FAT32 şi NTFS). Acţiunea de creare a sistemului de fişiere pe suprafaţa unei partiţii se cheamă, simplu, making filesystem în Linux şi formatare de nivel înalt (high-level formatting) în Windows şi DOS.

Marea împărţeală

Tot ceea ce am spus mai sus este menit doar să vă clarifice noţiunile folosite la instalarea Linux. Acesta are nevoie de cel puţin două partiţii pe hard disk: o partiţie principală, "rădăcină" (root partition sau "/") şi una de memorie virtuală (swap), destinată salvării temporare a datelor din RAM, atunci când acesta este insuficient pentru unele operaţii. Asta înseamnă că, dacă aveţi întregul hard disk ocupat de o partiţie Windows (să zicem, formatată cu FAT32), va trebui să o ştergeţi (cu pierderea datelor) sau să o restrângeţi pentru a face loc celor două partiţii Linux amintite.

Există mai multe utilitare care se ocupă de redimensionarea dinamică, nedistructivă, a partiţiilor. Cel mai cunoscut este programul Partition Magic, dar şi utilitarul free fips, care se găseşte pe CD, în \dosutils, poate fi folosit cu succes. În orice caz, trebuie să cunoaşteţi bine modul de folosire a unui asemenea program şi să efectuaţi o salvare de siguranţă pe un suport extern înainte de a începe operaţia.

Din motive aflate dincolo de înţelegerea unui simplu muritor, sistemul de operare Windows face câteva presupuneri asupra calculatorului Dvs. El decretează că nu poate fi găzduit decât într-o partiţie primară de pe primul hard disk al sistemului (care este "văzută" ca discul logic C: ) şi că nu poate exista decât un singur sistem de operare (el însuşi). De aceea, în momentul instalării, fără să întrebe pe nimeni, şterge conţinutul zonei de boot a hard disk-ului, numită Master Boot Record (MBR). Pe un sistem pe care aveţi instalat Linux, nu veţi putea adăuga Windows (într-o partiţie separată, bineînţeles) fără a vă lua măsuri prealabile de recuperare a MBR-ului. Altfel, acesta va fi definitiv şters şi nu veţi putea boota Linux-ul (sau oricare alt sistem de operare non-Microsoft care fusese instalat înainte). Drăguţ, nu ? Soluţia cea mai simplă a acestei probleme este să partiţionaţi hard disk-ul, să instalaţi Windows pe partiţia care îi este destinată şi apoi oricare alt sistem de operare.

Şi, pentru ca peisajul să fie complet, producătorii de hardware adaugă şi ei propria restricţie privind modul cum poate fi partiţionat un hard disk. Pentru plăcile de bază cu BIOS mai vechi, sistemul nu va putea boota dacă kernelul sistemului de operare nu se găseşte pe o partiţie cuprinsă complet în primii 1024 cilindri ai hard disk-ului. Şi asta fiindcă, pur şi simplu, BIOS-ul ignoră faptul că un hard disk ar putea avea mai mult de 1024 cilindri.

Pe scurt, schema de partiţionare cea mai simplă la care se ajunge pe un sistem având hard disk de capacitatea totală X MB şi R MB de RAM este următoarea:

• partiţia /boot, care găzduieşte kernel-ul Linux, de obicei de 300 MB
• partiţia primară Windows, de (X-300-2*R) / 2, dar nu peste 1024 cilindri
• partiţia primară /(root), principală, a Linux-ului, de (X-300-2*R)/2
• partiţia de swap (primară), egală cu 2*R

Aici s-a presupus că se doreşte împărţirea spaţiului, în mod egal, între Windows şi Linux.

Partiţionarea HDD (atenţie, distructivă!) se poate realiza cel mai uşor chiar în timpul instalării Linux, folosind programele fdisk sau Disk Druid. Până la urmă, contează mai puţin prin ce metodă reuşiti să obţineţi schema de partiţii arătată: esenţial este să păstraţi acele date care doriţi să nu fie pierdute.

Un mare număr de documente de la http://www.tldp.org cum ar fi Linux+ WinNT, Linux+ Win95, Linux+NT-Loader, Linux+ Win9x+ Grub-HOWTO sau Linux+Windows- HOWTO vă pot oferi informaţii detaliate despre instalarea a două sisteme de operare pe acelaşi hard disk.

Încheiere

Schema de partiţionare simplă arătată mai sus este un început care să vă ajute la instalarea sistemului de operare Linux. Cele spuse sunt, în mod intenţionat, incomplete: într-o discuţie separată ne vom ocupa de funcţiile principalelor directoare din Linux şi de metode mai avansate de împărţire a hard disk-ului, optimizate pentru maşini cu funcţii deosebite în reţea.

Până la întâlnirea noastră viitoare, vă aştept, bineînţeles, cu întrebări la http://www.linuxwill.go.ro şi linuxwill@go.ro.