Soluţii - PC Magazine Romania, August  2002

Motto: "Oh, I've seen that before! It's Unix!" (Din filmul lui Steven Spielberg - Jurassic Park)

Stuff

Răzvan Sandu

Ultima noastră întâlnire a fost un pas important pentru dvs.: aţi reuşit, sper, să obţineţi o maşină Unix funcţională. Pentru cei care nu au depăşit încă această etapă, voi spune un singur lucru: dacă instalarea Linux a eşuat, cauza este o incompatibilitate hardware gravă sau, mai probabil, faptul că nu aţi citit sau respectat documentaţia. Merită, cred, să reîncercaţi - nu înainte de a revedea, pas cu pas, cele spuse până acum.

Pentru aceia dintre dvs. care au terminat instalarea şi se găsesc acum, nedumeriţi, în faţa promptului login:, cele ce urmează ar putea fi interesante.

Democraţie în stilul Linux
Cei care utilizează Windows în mod curent ştiu că Microsoft a introdus, în versiunile recente, noi cerinţe pentru autentificarea utilizatorilor (numele de utilizator şi parola sunt acum obligatorii). Sistemele Unix folosesc acest mecanism de mulţi ani - pentru realizarea unui sistem sigur este neapărat necesar ca, la fiecare sesiune, utilizatorul să-şi decline identitatea.

În timpul instalării se creează automat un singur utilizator al sistemului, numit root (echivalent cu Administrator pe sisteme Windows NT, 2000 sau XP). root este supervizorul sistemului - singurul care poate instala şi dezinstala programe, defini alţi utilizatori, face operaţii de întreţinere sau şterge fişiere de sistem. Parola pentru utilizatorul root aţi definit-o în timpul instalării Linux - v-o mai amintiţi, nu-i aşa ? ?.

Oricâtă plăcere v-ar face puterea enormă pe care root o are asupra maşinii (şi asupra reţelei, dacă sunteţi conectat la o reţea) vă sfătuiesc să începeţi prin a vă defini un cont de utilizator obişnuit, pe care îl veţi folosi 99% din timp. Conectarea prin el vă împiedică să distrugeţi sistemul din greşeală - ca root aveţi libertate absolută, dar se presupune că ştiţi ce faceţi. Pentru utilizarea curentă, nu aveţi nevoie de privilegii administrative, aşa că este indicat să lucraţi ca simplu user.

Introduceţi, deci, la promptul login: numele de utilizator root, Enter şi parola aleasă. Sistemul vă va anunţa când aţi folosit pentru ultima dată contul şi dacă aveţi poştă electronică necitită. Apoi veţi primi un prompt de comandă de forma:

[root@statia1 root]#

ceea ce înseamnă că sunteţi utilizatorul root pe maşina statia1 şi vă aflaţi în directorul /root. Prompterul aparţine interpretorului de comenzi bash (Bourne Again Shell), echivalentul funcţional al vechiului COMMAND.COM din DOS). Computerul dvs. aşteaptă acum noi comenzi.

"Nici un pas / Fără STAS"
Această veche zicală a studenţilor politehnişti este aplicabilă în Linux mai mult ca oricând. Nu-i aşa că ultima dată când aţi căutat un fişier pe calculatorul Windows al prietenului dvs. aţi fost enervat de dezordinea directoarelor care se găseau acolo? Fiecare utilizator grăbit care a lucrat pe acel sistem a salvat, la repezeală, documente şi programe pe unde a putut. Chiar dacă Microsoft a introdus, în versiunile recente de Windows, directorul predefinit My Documents, numele lungi de fişiere şi structura de subdirectoare stufoasă fac ca lucrările să fie greu accesibile. În plus, unele programe mai vechi pur şi simplu refuză să se instaleze "la locul lor", adică sub directorul Program Files, preferând vechea amplasare stil DOS, în rădăcină. Dacă nu aveţi un sistem Windows recent, echipat cu partiţii NTFS şi drepturi clare de securitate, "entropia" lui va creşte în timp până la a-l face inutilizabil.

Comunitatea utilizatorilor a dezvoltat de mult timp un standard universal acceptat pentru structura de directoare, care vă ajută să găsiţi rapid ce vă interesează. Standardul se numeşte File Hierarchy Standard (FHS) şi poate fi procurat de la adresa web www.pathname.com
Căile de directoare Unix se formează cu caracterul slash ("/"), directorul-rădăcină fiind notat cu acest caracter. Fără a intra în detalii tehnice, puteţi verifica uşor că:

• directorul /home este rezervat fişierelor personale ale utilizatorilor. Fiecare utilizator îşi păstrează propriile lucrări în directorul /home/numeutilizator. Tot acolo se găseşte şi căsuţa poştală a fiecărei persoane (mail-urile primite şi copiile celor expediate). Excepţie face utilizatorul root, al cărui home-directory este găzduit direct sub rădăcină, în /root;
  
• directorul /sbin conţine programe executabile de sistem, accesibile administratorului;
  
• /etc este rezervat fişierelor de configurare ale diverselor programe;
  
• /usr/sbin şi /usr/bin conţin programe executabile care pot fi rulate şi de utilizatorii obişnuiţi;
  
• în /usr/share/doc se află documentaţia sistemului (dacă le-aţi instalat, în /usr/ share/ doc/HOWTO se găsesc copiile documentelor HOWTO de pe situl www.tldp.org/);
  
• /usr/src conţine codul sursă al kernelului Linux, în cazul în care doriţi să-l modificaţi sau recompilaţi;
  
• "cozile" de mesaje e-mail, fişierele temporare, jurnalele sistemului şi alte fişiere cu durată scurtă de viaţă sunt găzduite în diverse directoare sub /var;
  
• /proc conţine imagini ale memoriei RAM şi alte informaţii despre procese;
  
• în /opt se păstrează diverse pachete pe programe third-party pe care le instalaţi, spre exemplu fişierele mediului de birou integrat Sun StarOffice;
  
• /mnt este destinat montării părţilor amovibile din sistemul de fişiere, cum ar fi dischetele, CD-ROM-urile şi benzile magnetice.
  

Dacă aveţi impresia că nu se găseşte un director potrivit pentru fişierul pe care doriţi să-l găzduiţi, vă rog să rezistaţi tentaţiei de a crea un subdirector arbitrar în rădăcină şi a-l pune acolo. Nu trebuie decât să consultaţi standardul şi veţi identifica imediat calea corectă - cu siguranţă altcineva a mai avut aceeaşi problemă înaintea dvs. şi o soluţie optimă a fost deja găsită.

Câinele Microsoft
Richard Stallman îl numea, zâmbind, "câinele Microsoft" - The MS-DOG. Pentru mine, a fost una din iubirile din tinereţe: sistemul de operare MS-DOS. Ultima versiune ce se găseşte pe piaţă este 6.22 - "neacoperită" de interfaţa grafică Windows, era un sistem de operare mic, bine cunoscut şi eficient.

Paradoxal, DOS avea mai multe în comun cu Unix-ul decât Windows-urile ulterioare. Asta pentru că, în momentul apariţiei (1982), se inspirase puternic din Unix-ul aflat deja la maturitate. Pentru cei care nu urăsc tastatura, căţeluşul Microsoft poate fi acum, într-adevăr, prietenul omului: veţi găsi mai mari similitudini cu el când vine vorba de introducerea în Unix. Iată, foarte pe scurt, un tabel comparativ cu câteva comenzi de bază: tabel

Pentru cei care au mai avut contact cu sistemele Unix, comparaţia între aceste două seturi de comenzi poate părea forţată. Este adevărat - nu doresc decât să dau novicilor câteva repere pentru a putea începe studiul Linux. Paralelismul între cele două sisteme de operare nu merge decât până la un punct. Iar interpretorul de comenzi Linux este ceva mult, mult mai complex - în realitate, este un mediu de programare. Este suficient să spun că, pentru Linux, numărul comenzilor suportate de interpretor ajunge la ordinul sutelor şi este extesibil prin crearea de scripturi.

Vă reamintesc că, spre deosebire de DOS, comenzile Unix sunt case-sensitive, aşa că trebuie să fiţi atent la poziţia tastei Caps-Lock.

Jihadul
Există un "război religios" între utilizatorii de Linux privind răspunsul la întrebarea "Care este cel mai bun editor de texte?". Răspunsul corect este: "Depinde de preferinţe" (şi de scopul în care îl folosiţi). Orice distribuţie Linux oferă o mulţime de editoare. Unele sunt mai potrivite pentru a scrie cod C, altele pentru a redacta un document pretenţios, cu formatări... emacs, pico, joe, vi, elvis Abiword, Lyx, KWord, StarWriter: iată numai câteva exemple. joe, pico şi Lyx sunt preferinţele mele, dar indiferent ce aţi gândi, aveţi nevoie de un editor pentru a modifica fişierele de configurare ale sistemului. Alegerea este a dvs.: asiguraţi-vă doar că editorul folosit salvează textul în format ASCII simplu (plain text).

Nume
Odată ce sistemul v-a acceptat parola şi aţi obţinut mult doritul prompter, comenzile de mai sus nu vă vor ajuta foarte mult. Este util să puteţi renumi şi muta directoare şi fişiere, dar logica lucrurilor vă va rămâne la fel de străină. De aceea, putem începe prin a face proaspătul Unix mai "uman", mai apropiat de nevoile dvs.

Stabilirea numelui maşinii se face cu comanda hostname. Fişierul text /etc/hosts reprezintă calea cea mai simplă pentru a asocia adresele IP ale calculatoarelor din reţeaua dvs. cu numele lor. Dacă maşina pe care lucraţi se va numi statia1 şi va fi inclusă în domeniul internet mycompany.com, atunci numele său complet (FQDN - Fully Qualified Domain Name) va fi statia1.mycompany.com. (inclusiv punctul final, care reprezintă domeniul rădăcină pe internet). Presupunând că adresa sa IP este 192.168.0.1 (exemplul conţine o adresă privată, nerutabilă spre internet), fişierul dvs. /etc/hosts va conţine liniile:

127.0.0.1 localhost.localdomain localhost
192.168.0.1 statia1.mycompany.com statia1

Prima linie arată că interfaţa de reţea loopback (care pointează spre propria maşină) are asociată adresa rezervată 127.0.0.1. Această interfaţă este extrem de importantă pentru funcţionarea calculatorului - ea vă permite să simulaţi existenţa unei reţele chiar şi pe un computer standalone şi multe programe de sistem se bazează pe această proprietate. Numele predefinit al maşinii pe această pseudoreţea este localhost.localdomain, cu abrevierea localhost. A doua linie arată că adresei IP 192.168.0.1 (pe care o folosiţi pe reţeaua locală Ethernet prin intermediul dispozitivului numit /dev/eth0) este asociat numele statia1.mycompany.com, respectiv statia1.

Vă reamintesc că adresele IP sunt asociate nu maşinilor, ci interfeţelor lor către diverse reţele. De exemplu, un sistem uzual dotat cu placă de reţea Ethernet şi modem conţine trei interfeţe: loopback, reţea locală eth0 şi reţea WAN ppp0.

Tot în fişierul /etc/hosts puteţi defini şi adresele IP asociate altor maşini din reţea. Totuşi, pentru un sistem bine administrat, el nu va conţine decât cele două linii arătate - restul adreselor se "descoperă" dinamic, prin intermediul Domain Name System (DNS).

Pe tine cum te cheamă?
Pentru a răspunde acestei întrebări de grădiniţă, calculatoarele folosesc o bază de date distribuită în tot internetul, anume DNS. Serviciul DNS este cel care asociază nume de tipul www.redhat.com cu adresa IP corespunzătoare (în ambele sensuri). Pentru a putea accesa această vastă bază de date, computerul dvs. va trebui să "întrebe" un server DNS existent în reţea. La fel ca în dilema oului şi a găinii, serverul nu poate fi contactat dacă nu i se cunoaşte în prealabil adresa IP. Fişierul text /etc/resolv.conf oferă veriga lipsă:

search mycompany.com
nameserver 127.0.0.1
nameserver 192.168.0.2
nameserver 192.168.0.3

Desigur, adresele date mai sus sunt exemple - va trebui să le înlocuiţi cu echivalenţii lor reali, comunicaţi de furnizorul dvs. de internet. În mod normal, atunci când încheiaţi un abonament, primiţi aceste date într-un tabel sintetic, alături de contract.

În fişierul /etc/resolv.conf pot apărea până la trei adrese IP ale serverelor de nume care vor fi interogate (în ordinea în care apar). Sistemele Linux conţin un server DNS inclus în distribuţie - dacă l-aţi activat în momentul instalării, maşina dvs. este cea care poate descoperi, cel mai rapid, adresele internet dorite. De aceea, prima adresă este cea a interfeţei loopback, care pointează către propriul dvs. calculator la adresa 127.0.0.1. Atenţie, însă: dacă serverul DNS nu este activat, existenţa primei linii de mai sus poate duce la încetinirea semnificativă a funcţionării, fiindcă va fi căutat un server inexistent. Pentru detalii privind configurarea, vă recomand să citiţi documentul DNS-HOWTO de la www.tldp.org.

A venit poştaşul
În Linux, funcţiile de transport şi de prezentare a poştei electronice sunt separate. Trimiterea mesajelor se face prin intermediul unor programe numite Mail Transport Agents (MTA), dintre care cele mai cunoscute sunt sendmail şi qmail. Interogarea la distanţă a unui server POP3 se face cu ajutorul fetchmail, iar pentru prezentare vă stă la dispoziţie un număr mare de programe-client (Mail User Agents - MUA), atât în mod text cât şi în mod grafic (sub interfaţa X). În funcţie de preferinţe, puteţi utiliza spartana comandă mail clasică (prezentă în orice formă de Unix) sau mailere mai comode: mutt, elm, pine, Netscape Messenger, componenta de mail a emacs-ului etc. Fiecare dintre aceste programe au un mod de configurare şi utilizare diferit, aşa că merită să vă alegeţi unul şi să îl folosiţi consecvent. Alegerea mea personală este pine, un client în mod text creat la Universitatea din Washington, foarte rapid, care vă permite să inventariaţi dintr-o privire cantităţi enorme de corespondenţă. Nu este necesar să folosiţi interfaţa X decât dacă primiţi fotografii sau alte documente ataşate e-mail-urilor dvs.

La nivel local, pe maşina dvs., puternicul program procmail se ocupă de distribuirea poştei între utilizatori. Dacă, de exemplu, sunteţi administratorul sistemului şi doriţi să primiţi poşta în contul de utilizator obişnuit (să zicem andrei), nu trebuie decât să vă conectaţi ca root şi să creaţi un fişier text numit .forward (punctul de la început este important). În el, introduceţi adresa de e-mail către care va fi retrimisă poşta primită de root. Pentru exemplul dat, această adresă este andrei@localhost.

Stăpânul Lumii
Vă mai amintiţi romanul lui Jules Verne? Un bun administrator nu ajunge niciodată să abuzeze de puterea uriaşă pe care contul root i-o oferă asupra tuturor celorlalţi utilizatori din sistem. Aşa cum spuneam la început, ar trebui să vă definiţi două identităţi: una este cea a atotputernicului root, iar cea de a doua este cea de utilizator obişnuit. Pentru aceasta, conectaţi-vă ca root şi tastaţi:

useradd andrei

Va fi adăugat utilizatorul andrei, având directorul personal predefinit /home/andrei. În continuare, trebuie să definiţi o parolă pentru utilizatorul abia creat.

passwd andrei

Parola vă va fi cerută de două ori (cu confirmare). Nu folosiţi ca parolă numele dvs., data naşterii, prenumele soţiei sau numărul de la maşină. Ar fi indicat să consultaţi documentele existente pe internet privind alegerea unei parole cu adevărat sigure; până atunci, voi spune că o parolă bună trebuie să aibă minim 8-10 caractere, cu majuscule şi minuscule intercalate şi trebuie să conţină litere şi cifre.

Acum puteţi părăsi contul root, pentru a vă lega la sistem ca utilizatorul andrei. Comanda logout vă va readuce la promptul login: iniţial, care arată că se aşteaptă conectarea unui nou utilizator. Introduceţi andrei, Enter şi parola stabilită. Veţi observa că promptul de comandă a devenit acum:

[andrei@statia1 andrei]$

Observaţi că ultimul caracter este $, nu #, ca la root. Din acest moment, utilizatorul andrei poate lucra.

Mici scamatorii
Câte calculatoare aveţi acasă? Unul, nu? Şi ce se întâmplă dacă doriţi să vă luaţi poşta electronică şi să lucraţi, simultan, altceva? Sub Windows e destul de complicat - chiar dacă dispuneţi de multitasking şi puteţi deschide mai multe ferestre, sunteţi limitat de cei 14 inch ai monitorului. Sub Linux, dacă ecranul dvs. e ocupat, nu aveţi decât să apăsaţi combinaţia Alt-F2 şi vă veţi trezi în faţa unui nou prompt login:, unde puteţi începe o nouă sesiune. Cu Alt-F1 vă reîntoarceţi la vechiul ecran. Combinaţiile Alt-F1 - Alt-F6 vă oferă acces la 6 maşini virtuale separate, pe care puteţi rula ce programe doriţi. Credeţi-mă, e o facilitate deosebit de utilă, mai ales când şeful intră pe neaşteptate în birou, iar dvs. sunteţi în mijlocul unei partide de Snake ...

Imaginea blondei din biroul de vis-?-vis nu vă dă pace. Ştiţi că o cheamă Cristina şi că are cont deschis pe serverul Unix al firmei, dar alte lucruri nu puteţi afla despre ea. Ce ar fi de făcut? Pentru început, folosind Linux-ul pe care l-aţi instalat pe staţia dvs. de lucru puteţi încerca să descoperiţi câteva lucruri în plus. Sunt mari şanse ca fata să fie definită în sistem ca utilizatorul [email protected] - asta dacă serverul principal Unix se cheamă bigserver.mycompany.com, iar numele ei de utilizator este chiar cristina. Încercaţi deci să folosiţi "degeţelul":

finger [email protected]. com

Dacă administratorul dvs. a instalat daemon-ul fingerd pe serverul central şi a introdus date despre fiecare utilizator, aici veţi găsi câteva informaţii: numere de telefon, numele complet, 2-3 rânduri despre activitatea ei în firmă. Serviciul finger este unul dintre vechile utilitare Unix folosite de universităţile americane pentru ca profesorii, studenţii şi cercetătorii să se poată găsi unul pe altul şi să îşi cunoască reciproc preocupările ştiinţifice. Unii administratori de sistem îl dezactivează, din raţiuni de securitate, dar eu unul îl găsesc atât de util încât ... Poate că şi sysadminul dvs. a raţionat la fel. Desigur, completitudinea şi corectitudinea informaţiilor disponibile acolo depind de ceea ce persoana în cauză doreşte să se ştie despre ea însăşi. Cu comanda chfn (Change Finger) puteţi introduce şi actualiza informaţiile despre dvs. înşivă, iar administratorul unei maşini poate face asta pentru orice utilizator definit pe maşina în cauză.

Aici se impune o precizare. Desigur, cererea informaţiilor despre o persoană prin finger este perfect legală, ca şi căutarea într-o carte de telefon. De multe ori, veţi instala un sistem Linux pe calculatorul dvs. de la firmă fără ştirea sau aprobarea şefilor 0ierarhici. Ca viitor administrator Unix, trebuie să învăţaţi autodisciplina - nu profitaţi în mod neloial de avantajul enorm pe care o asemenea "unealtă" vi le oferă. Pe mâna unui profesionist lipsit de scrupule, Unix este o "armă mortală".

Uff, iar trebuie să urc scările până la etajul 5, pe căldura asta, pentru a lucra ceva pe staţia colegului meu de acolo! Din fericire, şi el are Linux instalat pe computer, aşa că voi putea folosi utilitarul TCP/IP telnet:

telnet 192.168.0.10

Comanda îmi va oferi acces la promptul login: al sistemului care această adresă IP, pe care voi putea lucra ca şi cum m-aş afla în faţa tastaturii de acolo. Desigur, dacă serverul DNS al reţelei funcţionează, voi putea folosi şi numele maşinii:

telnet statia2.mycompany.com

fiindcă programul va putea găsi adresa IP pornind de la denumirea corespunzătoare.

Gata ! Ajunge pentru azi !
Am introdus comanda date şi Linux îmi spune că e destul de târziu, aşa că mă voi despărţi de dvs. Trebuie să ajung acasă: diseară rulează un film despre Cristofor Columb. Á-propos, Cristofor Columb a descoperit America în 1492. Dacă doriţi ştiţi şi în ce zi a săptămanii s-a întamplat asta, nu trebuie decât să tastaţi cal 1492. Calendarul este precis - ţine seama şi de corecţiile introduse peste secole de Papi.

Înainte de a pleca, voi părăsi maşina Linux. Acţiunile pe care aş putea să le fac sunt deconectarea utilizatorului andrei (pentru ca un alt utilizator să poată lucra mai apoi, pornind de la promptul login:), iniţializarea maşinii (pentru a trece, spre exemplu, în Windows, dacă dispun de ambele sisteme de operare) sau închiderea ei totală. Aceste acţiuni sunt executate, respectiv, de comenzile logout, reboot sau poweroff (ultimele două fiind forme ale comenzii shutdown).

Până data viitoare, vă urez "săpături" plăcute printre detaliile sistemului Linux!