Soluţii - PC Magazine Romania, Iulie  2002

Motto: "- Turnule, nu reuşesc să iau legătura cu ceilalţi. Spune-le tu să nu mai schimbe cursul ca să vină după mine. Am ajuns la apa cea albă." (Ultima comunicaţie radio cu un pilot militar dispărut fără urmă deasupra Triunghiului Bermudelor)

Ţara de dincolo de negură

Răzvan Sandu

Mă bucur să anunţ acelora care au urmărit discuţia noastră despre sistemul de operare Linux că a sosit şi clipa cea mare: realizarea instalării! În cele ce urmează, voi încerca să vă ofer un mic ghid practic, astfel încât instalarea să decurgă fără probleme.

Pentru aceia dintre dvs. care mi-au adresat prin e-mail întrebări nerăbdătoare, voi face o precizare: episodul acesta îşi găseşte locul abia acum fiindcă nici o introducere în lumea sistemelor Unix nu poate fi corect făcută fără a cunoaşte întâi în detaliu hardware-ul pe care urmează să lucrăm şi fără a fi citit şi înţeles câteva piese de documentaţie fundamentală. În lipsa acestor elemente, prima instalare se transformă, aproape întotdeauna, într-un prilej de mari decepţii, pierderi de date, nervi sau chiar pagube financiare. Asiguraţi-vă, deci, că sunteţi familiarizaţi cu elementele prezentate în întâlnirile noastre anterioare şi că aţi parcurs paşii sugeraţi acolo - nu voi mai reveni asupra lor, din dorinţa de a nu repeta cele spuse.

Înainte de a începe
Conform celei mai complete liste pe care am putut s-o găsesc (www.sourceforge.net), au fost înregistrate până acum nu mai puţin de 182 de distribuţii de Linux. Între acestea există diferenţe mari privind procedurile detaliate de instalare. La prima vedere, diversitatea lor v-ar putea intimida, dar, odată ce vă veţi fi însuşit filozofia Linux, va fi uşor să înţelegeţi că, sub o formă sau alta, toate realizează aceleaşi operaţii. Nu veţi găsi în lumea Unix ghiduri în binecunoscutul stil Windows ("daţi clic pe tab-ul X aflat în meniul Y şi alegeţi opţiunea Z"), ci vi se vor furniza toate elementele pentru a înţelege singuri procesul şi vă veţi descurca uşor la faţa locului. Aceasta este, şi în opinia mea, metoda de învăţare corectă - cunoaşteţi pe cineva care a reuşit să memoreze combinaţiile de taste ale tuturor programelor existente?

Pentru că trebuie să fac totuşi referire la un anumit proces de instalare, voi folosi ca exemplu distribuţia Red Hat, cea mai cunoscută la noi (şi, totodată, una dintre cele mai vechi şi mai stabile). Considerând cazul cel mai frecvent, presupun, de asemenea, că dispuneţi de un calculator rezonabil de nou, având instalat sistemul de operare Windows 95 sau superior şi că aveţi la îndemână cel puţin o cutie de dischete de bună calitate.

Cerinţele hardware pentru sistem pot varia şi ele în limite foarte largi. Există distribuţii de Linux ce pot rula pe un 386 prevăzut cu câţiva megaocteţi de RAM, folosind ca suport două dischete - este cazul distribuţiei Brutalware. Însă dacă doriţi un sistem comod, de birou, care să ruleze şi aplicaţii grafice X, vă recomand minim 32 MB RAM pentru a instala Red Hat Linux.

O regulă de aur Unix spune că nu contează de cât spaţiu pe disc dispuneţi - el este insuficient. Versiunea Workstation a instalării Red Hat, cea care este realizată în cazul în care alegeţi "procedura automată", "typical", necesită aproximativ 1 GB liber pe discul hard. Pentru o instalare completă veţi avea nevoie, însă, de 3 GB numai pentru sistemul de operare. Pentru un utilizator obişnuit cu Windows, consumul de spaţiu poate părea exagerat, dar nu trebuie uitat că Linux conţine "in the box" zeci de aplicaţii care pe platformele Microsoft se achiziţionează separat.

Ce se găseşte în cutie
Începând cu versiunea 7.0, distribuţia Red Hat are nevoie de două CD-uri de instalare, identice cu cele care pot fi descărcate gratuit prin FTP. Se adaugă un Documentation CD (care cuprinde documente HOWTO, liste de FAQs şi alte ghiduri, unele şi în limba română), un CD cu sursele programelor şi unul conţinând o suită de aplicaţii gratuite grupate sub denumirea de PowerTools. Dacă aţi achiziţionat cutia originală a distribuţiei, vă veţi bucura şi de pachetul complet de birou StarOffice 5.2 de la Sun, de un număr mare de CD-uri cu aplicaţii comerciale (în general jocuri) şi de un set complet de manuale tipărite, foarte necesare utilizatorilor de orice nivel. Dintre acestea, Installation Guide acoperă toate detaliile procedurilor de instalare de bază, iar Reference Guide (existent în format electronic pe CD-ul cu documentaţie) se adresează utilizatorilor mai avansaţi care doresc să realizeze instalări de tip server, prin reţea, sau au nevoie de alte opţiuni mai rar întâlnite. Dacă aveţi ocazia, vă recomand să răsfoiţi măcar aceste ghiduri înainte de demararea instalării - vă vor ajuta să vă familiarizaţi cu procedura ce urmează.

Deoarece lucrarea propriu-zisă se face folosind numai cele două CD-uri de bază, acestea merită o analiză mai atentă. Sub Windows, introduceţi în unitate primul CD şi identificaţi, pentru început, subdirectoarele dosutils şi images. Pentru moment, ne sunt necesare utilitarul de DOS rawrite.exe şi cele câteva fişiere cu extensia img care se găsesc aici (şapte la număr în distribuţia Red Hat 7.2).

Rawrite este un program care permite recrearea unei dischete originale pornind de la "imaginea" ei. El copiază bit cu bit fişierul .img furnizat ca parametru de intrare pe discheta indicată (de obicei unitatea A). Introduceţi o dischetă în unitate şi, folosind o fereastră DOS, lansaţi în execuţie utilitarul rawrite. La cerere, indicaţi drept fişier de intrare fişierul boot.img existent pe CD (cu calea completă, dacă este nevoie). Confirmaţi faptul că discheta ţintă se găseşte în unitatea A şi aşteptaţi câteva secunde, timp în care conţinutul fişierului va fi transferat pe dischetă. Extrageţi discheta, protejaţi-o la scriere şi etichetaţi-o cu numele fişierului copiat, boot.img. Este necesar să repetaţi această operaţie şi pentru celelalte şase fişiere .img existente pe CD. În final, veţi obţine un set complet de dischete utilitare Red Hat, numite: boot.img, bootnet.img, drvblock. img, drvnet.img, oldcdrom. img, pcmcia.img, pcmciadd.img.

Cu excepţia unor cazuri speciale, pe care le voi aminti doar în treacăt aici, pentru prima instalare de Linux nu veţi avea nevoie decât de prima dischetă, boot.img.

Menţionez că rawrite este un utilitar care vă poate fi util nu numai în legătură cu sistemul de operare Linux, ci şi pentru reproducerea 1:1 a oricărei dischete de a cărei imagine dispuneţi.

Să apelăm la un manager
În mod tradiţional, în lumea Unix software-ul este distribuit în format arhivat şi compresat folosind succesiv utilitarele Linux tar şi gzip. Fişierele obţinute au extensia .tar.gz şi pot cuprinde fie codul sursă al programului (cazul cel mai frecvent), fie fişiere binare precompilate pentru o anumită platformă hardware.

Pentru a uşura şi automatiza distribuţia software-ului, firma Red Hat a pus la punct tehnologia Red Hat Package Manager (rpm) şi utilitarul Linux ce poartă acest nume. În ciuda faptului că şi alte distribuţii oferă utilitare echivalente (cum ar fi cel de la Debian, care foloseşte fişiere de tip .p kg), formatul .rpm de la Red Hat s-a bucurat de un enorm succes de piaţă, devenind un standard aproape universal acceptat.

Un fişier cu extensia rpm este un pachet software arhivat ce posedă proprietăţi remarcabile atunci când este manipulat cu ajutorul utilitarului în linie de comandă rpm sau al altor programe similare cu interfaţă grafică X:

• poate fi instalat, dezinstalat sau upgradat printr-o singură comandă;
  
• i se poate verifica integritatea după download;
  
• conţine informaţii despre software-ul arhivat, iar aceste informaţii pot fi imediat afişate;
  
• conţine lista fişierelor arhivate;
  
• se poate verifica imediat dacă un program ce a fost instalat folosind un pachet .rpm a fost alterat, comparând fişierele de pe sistem cu cele din pachetul .rpm original (printr-o procedură complet automată);
  
• în cazul în care două programe împachetate în format .rpm depind funcţional unul de celălalt, lista dependenţelor (dependencies) este inclusă în pachete - dacă A depinde de B şi veţi încerca să instalaţi A fără B, utilitarul rpm vă va avertiza;
  
• conţine informaţii asupra numărului de versiune al software-ului - în mod implicit, o versiune de program se instalează "peste" cea existentă pe sistem numai dacă este mai nouă decât aceasta;
  
• upgrade-ul între două versiuni ale aceluiaşi program se realizează automat, iar fişierele de configurare ce au fost modificate manual de utilizator în vechea versiune sunt portate automat în cea nouă.
  

De exemplu, pachetul software aspell-de-0.1.1-9.i386.rpm conţine corectorul ortografic aspell pentru limba germană, versiunea 0.1.1-9., în format binar compilat pentru procesoare din familia Intel 386. Similar, pachetul anonftp-4.0-4.src.rpm conţine codul sursă al serverului de FTP anonim anonftp, versiunea 4.0-4. Conform convenţiei de notare folosite în Linux pentru numerele de versiune, pachetele denumite cu un număr impar pe poziţia a doua sunt pachete aflate în stadiu experimental (beta sau alpha), iar cele ce includ o cifră pară pe aceeaşi poziţie sunt pachete stabile, mature.

Continuând analiza primului CD, puteţi descoperi că "inima" viitorului dvs. sistem Linux se găseşte în subdirectorul \RedHat\RPMS. Aici este găzduită colecţia de programe, arhivată în format .rpm, care va fi instalată pe discul hard la "naşterea" sistemului (pe ambele CD-uri de instalare). Tot de aici puteţi lua programele lipsă, în cazul în care efectuaţi întâi o instalare parţială de tip Workstation şi doriţi ulterior să o "completaţi".

Având la dispoziţie tehnologia rpm, instalarea software-ului Linux devine o operaţie cel puţin la fel de simplă şi de sigură ca şi instalarea oricărui software din mediile Microsoft. Nu trebuie decât să aduceţi pe sistemul dvs. pachetele .rpm necesare (folosind ca sursă internetul, diverse CD-uri etc.) şi să le instalaţi, cu o singură comandă de genul:

rpm -ivh anonftp-4.0-4.i386.rpm

A mai rămas vreo felie din tortul de aseară ?
Odată ce aţi confecţionat setul de dischete de instalare şi aţi descoperit câte ceva despre modul cum este distribuit software-ul în lumea Linux, nu ne mai rămane decât să începem instalarea propriu-zisă. Dintre paşii ce trebuie parcurşi, primul şi cel mai dificil este partiţionarea discului hard al maşinii dvs., adică rezervarea spaţiului care va fi utilizat de noul sistem de operare.

Din câte am putut să constat, partiţionarea este o operaţie care dă naştere la un număr mare de greşeli şi confuzii. Lucru cu atât mai regretabil cu cât este şi unul dintre momentele în care se pot pierde iremediabil date!

Când vorbim despre "spaţiu liber" (pe discul hard) destinat amplasării Linux-ului, nu este vorba de zona neocupată de date din interiorul partiţiei Windows, ci de o zonă situată "în afara" acestei partiţii. Dacă întreg discul hard a fost dedicat Windows-ului, atunci el este alocat în întregime acestui sistem de operare şi nu există o a doua "zonă" a discului. Obiectivul operaţiei de partiţionare este tocmai să o creăm, realocând în acest scop o parte din spaţiul neocupat cu date existent în Windows. Deşi Linux oferă - prin intermediul unor utilitare foarte comode - opţiunea partiţionării în momentul instalării sistemului de operare, o flexibilitate maximă se obţine efectuând această operaţie înainte de instalarea propriu-zisă. Pentru cei care nu ştiu încă acest lucru, atenţie: repartiţionarea "de la zero" a unui disc hard, adică ştergerea partiţiilor existente şi recrearea lor după o altă schemă - operaţie numită şi "partiţionare distructivă" - duce la pierderea tuturor datelor de pe partiţiile şterse!

Dacă dispuneţi de un sistem sau de un disc hard nou, care nu conţine Windows sau alte date pe care doriţi să le păstraţi, partiţionarea va fi deosebit de uşoară. Dacă, în schimb, doriţi să "restrângeţi" partiţia Windows existentă şi să "faceţi loc" pentru cea de Linux, este nevoie de mai multă atenţie, fiindcă datele pot fi pierdute din greşeală. Vă recomand cu căldură să efectuaţi salvări de siguranţă ale informaţiilor existente (fişierele personale ale utilizatorilor din sistem) şi să aveţi la îndemână CD-urile de instalare ale programelor, fiind pregătit să le reinstalaţi la nevoie. Arhivarea acestor date se poate face pe dischete, dar o soluţie mai elegantă şi mai comodă este să împrumutaţi de la un prieten o unitate Zip externă, o unitate de bandă, una magneto-optică sau măcar un CD-writer.

Pe primul CD de instalare, în acelaşi director \dosutils, veţi găsi utilitarul fips. Acesta vă va ajuta să redimensionaţi nedistructiv eventuala partiţie Windows existentă, restrângând-o şi lăsând loc liber pentru crearea celei destinate Linux-ului. Documentaţia fips se găseşte alături de executabil şi trebuie citită cu atenţie înainte de a încerca să folosiţi programul. Dacă vă sunt mai familiare alte utilitare comerciale, cum ar fi PartitionMagic, le puteţi folosi cu succes pe acestea.

Pentru crearea partiţiilor Linux nu veţi putea folosi utilitarul fdisk din DOS sau Windows, fiindcă acesta nu "ştie" să creeze alte partiţii decât cele proprii. În schimb, instrumentul echivalent Linux (numit tot fdisk) poate gestiona câteva zeci de tipuri de partiţii diferite (în help-ul programului veţi găsi aceste partiţii identificate prin coduri).

Marea împărţeală
Mai întâi, pentru a evita orice confuzie, iată cum denumeşte Linux unităţile de disc fix IDE:
Luând ca exemplu primul disc, partiţiile primare sau extinse sunt denumite /dev/hda1 - /dev/hda4, iar partiţiile logice poartă numele /dev/hda5, dev/hda6 etc.

Linux are nevoie de cel puţin două partiţii: una principală ("root", notată cu "/", tipul 83) şi una de memorie virtuală, "swap" (tipul 82). Eventualele partiţii Windows sunt (şi rămân) de tipul 6 (FAT), b sau c (FAT32) sau 7 (NTFS). Fişierele sistemului se găsesc pe partiţia principală. Dintre acestea, nucleul Linux ("kernel") şi alte câteva fişiere trebuie să fie disponibile imediat, în momentul bootării. Deoarece unele BIOS-uri nu "ştiu" să citească informaţii cuprinse dincolo de primii 1024 cilindri ai discului hard, iar discurile moderne depăşesc întotdeauna această limită, este bine să creaţi şi o a treia partiţie, numită "/boot", chiar la începutul discului. Aceasta va avea o dimensiune de maximum 50 MB, tipul 83, şi va cuprinde fişierele critice (amplasate acolo automat de către sistemul de operare).

Partiţia de memorie virtuală este, de obicei, egală ca dimensiune cu cantitatea totală de RAM folosită, dar nu mai mare de 128 MB. În cazul în care dispuneţi de mai mult RAM şi estimaţi că veţi folosi intensiv aplicaţii mari consumatoare de memorie, preferaţi varianta de a crea mai multe partiţii de swap cu dimensiunea de 128 MB (ideal, pe discuri hard diferite, dacă există mai multe în sistem).

În rezumat, un sistem (cu un singur disc hard) care va fi destinat să booteze atât în Windows cât şi în Linux trebuie să conţină (exemplu):Ę
În funcţie de configuraţia existentă şi de cea proiectată a sistemului dvs., puteţi obţine o schemă de partiţionare ca aceea descrisă anterior pe diverse căi. Dacă alegeţi calea de instalare recomandată, cea cu un disc hard "curat", partiţiile de mai sus pot fi create direct cu utilitarul fdisk al Linux-ului. Pentru configuraţii mai complexe, vă recomand să parcurgeţi secţiunile dedicate din Reference Guide-ul de la Red Hat şi următoarele documente HOWTO şi mini-HOWTO existente la www.tldp. org/: Partition, Large-Disk-HOWTO, Linux+Win95 şi Linux+WinNT.

Pentru cei care doresc să realizeze partiţionarea discului folosind utilitarul amintit (chiar dacă nu realizează momentan şi instalarea), metoda cea mai directă este declanşarea procesului folosind dischetă boot.img şi primul CD şi alegerea opţiunilor "Custom Installation" şi "fdisk" atunci când vi se solicită acest lucru. Procedura poate fi întreruptă imediat ce noua structură de partiţii a fost scrisă pe disc, adică după părăsirea (cu salvare) utilitarului fdisk. Din comenzile fdisk, probabil nu veţi folosi decât opţiunile Menu (m), Print (p), Toggle (t), New (n), Delete (d), List (l), Write (w) şi Help (?).

LILO
Nu, nu, nu-i vorba de personajul feminin al grupului "Vacanţa Mare", ci un program! LILO - The LInux LOader - este un bootloader, adică un program care vă permite să alegeţi, în momentul bootării, ce sistem de operare trebuie încărcat (dacă există mai multe instalate pe calculatorul dvs.). Linux dispune de două asemenea bootloadere, celălalt (mai nou) fiind GRUB.

Dacă Linux împarte acelaşi sistem cu DOS, Windows 95, 98 sau oricare alt sistem instalat pe o partiţie FAT sau FAT32, lilo poate fi instalat în Master Boot Record-ul discului hard (zona comună). Pentru cazul în care veţi folosi, alături de Linux, Windows 2000 sau Windows XP instalate pe o partiţie NTFS (soluţia recomandată din punct de vedere al securităţii şi stabilităţii), trebuie să recurgeţi la un artificiu: instalaţi lilo în primul sector al partiţiei Linux, şi lăsaţi Windows-ul să-şi amplaseze în MBR propriul bootloader (pe care îl veţi folosi ca să bootaţi şi Linux). Sistemele de operare Microsoft "presupun" că sunt singure pe disc şi suprascriu MBR-ul fără "să se uite" ce se găseşte acolo.

Procedura de realizare a dual-boot-ului între Linux şi un Windows pe NTFS va fi descrisă separat - în caz de urgenţă, o puteţi găsi tot la www.tldp.org, în documentul mini-HOWTO Linux+NT Loader. Alte documente care pot fi utile sunt Multiboot-with-Lilo şi Multiboot-with-GRUB. Pentru moment, tot ceea ce este necesar este să fi auzit despre lilo.

Naşterea unei maşini Unix
Odată ce aţi realizat corect partiţionarea discului, operaţia de instalare de pe CD-ROM este la fel de uşoară ca şi cea a Windows. Desigur, meniurile nu sunt aceleaşi, dar programul setup (numit, în Red Hat Linux, anaconda) nu va cere decât informaţii generale: zona de fus orar în care vă găsiţi, adresa IP a maşinii (dacă aceasta va fi legată într-o reţea), parola contului de administrator (în Unix, contul root) etc.

Introduceţi discheta boot.ini (creată anterior) şi primul CD în unităţile respective şi reporniţi calculatorul. După un timp, necesar încărcării kernel-ului, veţi fi întampinaţi de ecranul text în care începe instalarea distribuţiei.

Pentru cazul în care nu sunteţi 100% sigur de parametrii subsistemului video, renuntaţi momentan la tentaţia instalării în mod grafic şi alegeţi opţiunea de instalare în mod text (meniuri alfanumerice). Pentru aceasta, scrieţi cuvântul "text" după prompterul boot: ce apare în josul ecranului. Marea aventură a început!

Dacă pregătirea dvs. teoretică a fost făcută corect, sunt sigur că nu veţi întâmpina probleme. Câteva opţiuni ce apar merită o atenţie mai specială şi le voi detalia în cele ce urmează.

Limba. Veţi constata cu plăcere că Linux poate purta dialogul de instalare în mai multe limbi, printre care şi româna.

Tipul de instalare. Puteţi alege între instalări de tip Workstation (implicită, pentru sisteme de birou uzuale), Server (optimizată pentru servere fără interfaţă grafică), Custom (personalizată - recomandată dacă aţi urmat cele spuse până acum), Laptop (pentru sisteme mobile) şi Upgrade (pentru cazul în care aveţi deja o versiune mai veche de Linux deja prezentă şi doriţi să o aduceţi la zi, nedistructiv). Dintre aceste variante, opţiunea Custom vă oferă nu numai un control complet asupra procesului, dar şi posibilitatea de a instala toate programele cuprinse în distribuţie. Dacă aveţi pe disc şi o partiţie Windows plină cu date, atenţie: opţiunile de instalare "automate" pot duce accidental la pierderi de informaţie, fiindcă schimbă structura de partiţii a discului. De aceea, Custom sau Upgrade (dacă este cazul) sunt singurele recomandate aici.

Montarea. Partiţiile pe care le-aţi realizat anterior cu fdisk trebuie montate, adică ataşate viitorului sistem de fişiere Linux. În tabelul dat ca exemplu înainte, sunt enumerate şi punctele de montare pentru aceste partiţii (vă vor fi cerute de utilitarul numit Disk Druid). Nu trebuie decât să le indicaţi, fără a mai umbla la structura de partiţii a discului. În cazul în care aveţi o partiţie Windows FAT32, montaţi-o ca /mnt/win (sau /mnt/win1, /mnt/win2 etc., dacă sunt mai multe) - o veţi putea accesa din Linux. Dacă partiţia Windows a fost construită pe NTFS, omiteţi montarea - Linux nu ştie încă să citească/scrie NTFS cu suficientă siguranţă.

Alegerea pachetelor. Vi se va oferi opţiunea de a alege care dintre pachetele .rpm existente în distribuţie (cele din \RedHat\RPMS) vor fi instalate. Dacă dispuneţi de spaţiu suficient, vă recomand să derulaţi lista până la ultima poziţie şi să bifaţi căsuţa Everything - o instalare completă. Lipsa anumitor pachete poate fi destul de frustrantă ulterior, dacă nu aţi învăţat cum să le adăugaţi după instalarea Linux ...

Parola de root. root este utilizatorul-administrator al sistemului. Puterea sa este enormă, fiind singurul utilizator care are control absolut asupra maşinii/reţelei (inclusiv în sensul distrugerii). De aceeea, trebuie să folosiţi o parolă sigură pentru acest cont - nu introduceţi data dvs. de naştere, prenumele soţiei, numărul de la maşină sau vreun cuvânt din dicţionar. Talentul în alegerea unei parole va creşte odată cu experienţa - pentru moment, alegeţi o parolă cât mai sigură, cât mai lungă şi cât mai personală.

Lilo. Veţi fi întrebat dacă doriţi să instalaţi lilo în MBR sau în primul sector al partiţiei Linux. Dacă aveţi instalat Windows pe NTFS, alegeţi a doua opţiune; dacă nu, prima este cea implicită (corectă, de exemplu, pentru Windows 95/98).

Discheta de boot personalizată. Spre finalul procesului vi se va recomanda să creaţi o dischetă de boot personalizată (nu o confundaţi cu discheta de boot boot.img pe care aţi creat-o la început). Aceasta vă va permite să lansaţi sistemul în caz de dezastru. Este un instrument de siguranţă, aşa că folosiţi o dischetă de bună calitate şi chiar realizaţi un duplicat după ea, după încheierea instalării. Dacă aveţi un sistem Windows pe NTFS şi aţi încărcat lilo în primul sector al partiţiei Linux, această dischetă va fi singura metodă prin care veţi putea boota în Linux, până în momentul în care veţi opera modificările necesare în bootloader-ul NT-ului.

Modul de boot. Linux poate boota atât în mod grafic, cât şi în mod text. Pentru motivele expuse în articolele anterioare - flexibilitate - vă recomand a doua metodă. Ea vă poate feri de neplăceri în cazul în care aţi configurat incorect sistemul grafic. Acesta este, oricum, disponibil ulterior, indiferent în ce mod aţi pornit iniţial. Desigur, fac excepţie cei care se tem peste măsură de lucrul în mod text dar, dacă aţi ales un sistem Unix, bănuiesc că nu faceţi parte dintre ei...

Mai lungă-mi pare calea acum, la-ntors acasă ...
Procesul de instalare se finalizează cu ejectarea automată a CD-ului şi reboot-ul sistemului. Fără discheta de boot personalizată în unitate, calculatorul va porni şi veţi vedea meniul grafic al bootloaderului lilo. Verificaţi întâi dacă simpaticul Windows se încarcă normal, ca şi până acum. Reporniţi apoi maşina şi alegeţi cealaltă opţiune, numită Linux. Dacă totul este în regulă, sistemul va începe să se încarce şi veţi vedea, pe fondul ecranului negru, un şir lung de OK-uri scrise cu verde. Acestea sunt "programe de fundal" (daemons) care îşi încep activitatea. În final, dacă aţi ales ca Linux să booteze în mod text, obţineţi prompterul la care trebuie să introduceţi (pentru început) numele de utilizator root şi parola aleasă.

Dacă aţi ajuns aici, aştept e-mail-urile dvs. la [email protected], ca să ne bucurăm împreună (sau ca să rezolvăm problemele apărute)!

Oprirea calculatorului ("shutdown") se realizează cu comenzile (tastate la prompter):
shutdown -h now
sau
poweroff

Alte proceduri de instalare
Ne-am ocupat mai sus numai de procedura de instalare cea mai simplă, folosind o unitate CD-ROM. Linux poate fi instalat însă şi în alte maniere: în reţea, prin sistemul Network File System (NFS), de pe discul hard etc. Pentru aceasta, s-ar putea să aveţi nevoie de celelalte dischete de tip .img. Detalii se găsesc în manualul Reference Guide de la Red Hat - nu ne putem ocupa aici de proceduri detaliate.