Soluţii - PC Magazine Romania, Mai  2002

La început a fost hardware-ul ...

Răzvan Sandu

Motto:
"- Pisică dragă, mi-ai putea spune încotro ar trebui s-o iau ca să plec de aici ? zise Alice.
- Ehh, asta depinde foarte mult de locul unde vrei să ajungi, spuse Pisica.
- Păi, nu prea îmi pasă unde ajung, zise Alice.
- Atunci n-are nici o importanţă în ce direcţie o iei, răspunse Pisica"
Lewis Caroll - din discuţia Alicei cu Pisica de Cheeshire

Cele mai multe întrebări pe care le primesc zilnic pe teme de Linux vin din partea celor care au auzit de acest sistem de operare şi doresc să-l încerce pentru prima dată. Unii sunt pasionaţii care testează, din principiu, tot ceea ce apare nou şi le este, totodată, accesibil. Alţii sunt utilizatori medii, pe care veşnica "plimbare" între o scrisorică redactată în Word, un stat de plată în Excel şi o pagină Web cu (prea) multe reclame pare că a cam început să-i plictisească. Şi doresc ceva nou, cu adevărat mai bun. Pentru toţi aceştia, voi încerca să fiu de folos în cele ce urmează.

Înainte de a discuta despre detaliile instalării unui sistem de operare, se cuvine să ne ocupăm, mai întâi, de hardware-ul pe care acesta va rula. În ciuda părerii generale, majoritatea distribuţiilor noi de Linux nu sunt cu nimic mai greu de instalat decât Windows 95. Datorită faptului că Linux a evoluat foarte mult într-un timp extrem de scurt, utilizatorii îşi mai amintesc încă experienţe neplăcute pe care le-au trăit cu versiuni care sunt azi istorie. De asemenea, nu trebuie subestimată contra-reclama făcută de firmele care vând produse concurente şi îşi văd interesele ameninţate de free-software.

Linux cere însă utilizatorului o mult mai aprofundată cunoaştere asupra hardware-ului pe care-l are la dispoziţie. Filozofia este aceea de a oferi o maximă flexibilitate în configurare, dar plecând de la ideea că utilizatorul "ştie ce face". Pe piaţa românească, obţinerea informaţiilor mai detaliate despre hardware cere însă puţină atenţie. Pe de o parte, componentele vândute sunt, în general, din categoria celor ieftine, care dispun de o documentaţie superficial alcătuită - sau nu dispun deloc de documentaţie. Pe de altă parte, gradul de cultură (şi de interes) non-Windows al vânzătorilor şi al utilizatorului mediu este destul de scăzut (v. şi articolul "Clientul nostru ... stăpânul lui", apărut în numărul 3/2002). La toate acestea se adaugă costurile relativ mari şi performanţele modeste ale legăturilor internet, care fac documentaţia şi driverele mai puţin accesibile utilizatorului casnic.

Nu în ultimul rând, lumea TI se arată, în ultima vreme, destul de neclară din punctul de vedere al clientului final. Tehnologiile şi standardele apar şi dispar cu o viteză ameţitoare, mult prea mare pentru un utilizator casnic. Procesoarele îşi schimbă generaţia, poţi afla că plăcile de bază nu mai integrează porturile sau sloturile la care conectai vechile echipamente... Dacă doriţi să cumpăraţi un computer nou sau să faceţi upgrade celui vechi, veţi vrea cu siguranţă să aveţi o idee încotro se îndreaptă lucrurile, pentru a şti ce să achiziţionaţi. O alegere greşită nu numai că nu vă va ajuta să vă protejaţi investiţia dar, într-un interval de 2-3 ani, se poate dovedi o eroare extrem de scumpă. De câte ori aţi constatat, încercând să upgradati un calculator, că din vechiul sistem rămân numai carcasa şi tastatura - asta fiindcă la achiziţia iniţială aţi ales componente "neinspirate" ?

Să facem planul
Deci, cu ce ar trebui să începem? Ca de obicei, cu autocunoaşterea. Oricât ar părea de şcolăresc, vă îndemn să realizaţi, mai întâi, un inventar detaliat al hardware-ului existent în propriul calculator - în cazul în care nu aţi întocmit deja unul. Acest inventar vă va fi oricum util, indiferent de sistemul de operare folosit.
Simplu spus, adunaţi în jurul dvs. toată documentaţia componentelor (manuale, CD-uri, etc.), deschideţi - dacă se poate - carcasa computerului şi încercaţi să centralizaţi, pe o foaie de hârtie, datele din următorul tabel.

Desigur, aceste informaţii au titlu de exemplu - unele nu sunt necesare în cursul instalării Linux-ului, iar altele ar putea fi cu uşurinţă adăugate. Un inventar cât mai detaliat merită însă oricum realizat, fiindcă existenţa lui vă va scuti de multe probleme ulterioare - vă va da un control mai complet asupra calculatorului, va facilita un upgrade şi vă va ajuta să remarcaţi eventuale incompatibilitaţi între elemente.

Este bine să aveţi la îndemână acest inventar, întocmit cu acurateţe, în momentul instalării Linux-ului - nu există nici o modalitate să aflaţi, în mijlocul procesului, parametri indispensabili ca frecvenţele de sincronizare ale monitorului, tipul cipsetului plăcii de reţea sau numărul de cilindri ai discului hard.

Codul numeric personal, vă rog!
Gurile rele spun că nucleul de Linux (kernel-ul) ar fi cel mai bun "detector" de hardware care există la ora actuală pe piaţă. Totuşi, nu vă bazaţi numai pe asta !
Dacă documentaţia componentelor lipseşte sau este incompletă, puteţi colecta datele cerute mai sus dintr-o multitudine de surse. Cele mai la îndemână sunt Control Panel-ul Windows-ului (dacă acest sistem de operare este deja instalat), informaţiile afişate pe ecran la pornire şi, bineînţeles, simpla inspecţie vizuală a plăcilor.

În situaţii speciale este nevoie de o identificare foarte exactă a hardware-ului. Această cerinţă apare mai ales în cazul componentelor ieftine sau bulk - la care numele producătorului nu este inscripţionat nicăieri - dar şi al unor plăci ieşite din comun, al anumitor modemuri etc. Dacă întâlniţi o asemenea placă, soluţia recomandată este consultarea sitului web al producătorului, pentru a obţine - de obicei - un manual în format .pdf şi driverele corecte, actualizate.

Din păcate, din cauza anonimatului, nici acest lucru nu este, întotdeauna, uşor de realizat. Vă amintiţi însă că anumite piese de hardware - teoretic, toate - sunt identificate cu ajutorul numărului unic asignat de Federal Communications Commision - aşa-numitul FCC-ID. Acest identificator este inscripţionat în clar pe plăci şi vă poate fi util la obţinerea rapidă a unor informaţii complete. Reţinând FCC-ID-ul componentei cercetate şi vizitând pagina www.windrivers.com/ company.htm puteţi scurta mult drumul către aflarea ţintei finale.

Alte dispozitive au chiar un număr de identificare "înglobat" în structura lor fizică. De exemplu, în cazul unui adaptor Ethernet, adresa sa hardware (MAC - Media Access Control, de nivel 2 OSI) este unică, iar prima jumătate a acestei adrese (primii 24 de biţi) reprezintă un cod ce defineşte producătorul plăcii.

Am plecat să colindăm ...
Dacă vă găsiţi în situaţia favorabilă de a instala Linux pe un calculator pe care îl alcătuiţi chiar în acest moment, merită să vă informaţi asupra hardware-ului compatibil înainte de a face achiziţia. Unul dintre lucrurile care se reproşează în mod constant Linux-ului este lipsa de suport pentru componenta X sau Y. În fapt, utilizatorii uită că, în 90% din cazuri, driverele diverselor echipamente sunt scrise de programatori independenţi şi făcute publice pentru comunitatea free-software, pe baza licenţei GPL. Aceasta înseamnă că driverele amintite nu pot apărea simultan cu cele Windows, care sunt puse la dispoziţie chiar de producătorul echipamentului, în momentul lansării pe piaţă. Din fericire, în ultima vreme, tot mai mulţi producători de hardware realizează importanţa sistemelor de operare alternative şi oferă "in the box" ambele seturi de drivere.

În cazuri nedorite, fabricantul nu numai că nu furnizează drivere Linux/Unix pentru hardware-ul său, dar nici nu face publice informaţii tehnice minime despre respectivul echipament - informaţii care ar permite comunitaţii open-source să scrie driverele necesare... În faţa unui asemenea zid al tăcerii, lupta devine aproape imposibilă, deşi unele echipe de programatori de pe internet au reuşit să realizeze adevărate miracole în "ghicirea" funcţionării acestor dispozitive proprietare. Explicaţii mai detaliate vă stau la dispoziţie la www.gphoto.org/.

Un alt criteriu este şi gradul de răspândire al componentei hardware discutate. Linux fiind un sistem de operare "scris de utilizatori, pentru utilizatori", puteţi fi sigur că, dacă aveţi o piesă hardware ce este folosită şi de mulţi alţii, mai devreme sau mai târziu va apărea un driver pentru ea. În cazul utilizatorului mediu, care foloseşte o distribuţie Linux consacrată, aceasta înseamnă numai că trebuie să aibă puţină răbdare -componenta în care nu este suportată în actuala versiune a distribuţiei, aproape sigur va apărea peste câteva luni, în următoarea. Spre exemplu, distribuţia Red Hat Linux 7.2 nu suportă placa de sunet Creative Audigy, "moştenitoarea" seriei Live!, dar driverele pentru această placă vor apărea fără îndoială la release-ul următor.

În cazul în care nu doriţi să vă asumaţi nici un risc la cumpărarea hardware-ului, singurele soluţii sunt să alegeţi plăci care beneficiază de suport Linux direct din partea producătorului sau să consultaţi listele de compatibilitate hardware (HCL - Hardware Compatibility List) ale principalelor distribuţii. Iata câteva adrese web unde puteţi găsi, cu ajutorul unui motor de căutare, informaţii despre hardware-ul dorit:

• http://hardware.redhat.com/
  
• http://hardwaredb.suse.de/
  
• http://www.turbolinux.com/hcl/ TTlist.html
  
• http://www.linux-mandrake.com/harddrake
  
• http://www.linuxdoc.org/HOWTO/Hardware-HOWTO/
  

Printre modemurile astea n-aveţi, cumva, vreun modem?
Un caz aparte pe piaţa de hardware îl reprezintă acele componente destinate exclusiv unui anumit sistem de operare. Cazul cel mai întâlnit este acela al "winmodem-urilor" şi al "winprintere-lor" - echipamente cărora le lipseşte, pur şi simplu, un anumit circuit electronic. Funcţia circuitului lipsă este emulată prin software - software de Windows, desigur. Ţinta finală a acestei mici "găselniţe" fiind cucerirea pieţei prin scăderea preţului de vânzare.

Dacă nu vă enervează să aveţi în calculator hardware ce nu funcţionează decât sub un anumit sistem de operare - "imprimantă de Windows" ar suna cam ca "medic de picior stâng" - vă puteţi încerca norocul în magazinele româneşti. În special în ceea ce priveşte modemurile interne, acestea excelează în a oferi echipamente "Windows-only". Mai puţin fair-play pentru utilizatorul neavizat este faptul că respectiva "însuşire" a dispozitivului nu este întotdeauna anunţată explicit pe cutie. Şi nici măcar scoasă în evidenţă de către vânzător. De multe ori, detalii de genul "Acest modem este un winmodem?" sau "Ce clasă fax este suportată?" nu pot fi aflate decât prin testarea efectivă a echipamentului în cauză. Problema devine de-a dreptul dificilă în cazul în care aveţi parte de un vânzător mai puţin... cooperant, fiindcă un dispozitiv ales greşit se poate dovedi pur şi simplu inutilizabil sub Linux.

Pentru aceia dintre dvs. care plănuiesc să utilizeze maşina Linux pentru a trimite şi primi faxuri, sunt dator să adaug că programul mgetty, unul dintre cele mai răspândite software-uri pentru această sarcină, nu acceptă decât modemuri care oferă cel puţin clasa de faxing 2. Detalii relevante despre multe modele de modemuri puteţi găsi pe pagina web a lui Gert Doering, autorul programului, care se găseşte la alpha.greenie.net.

Pentru a veni în întâmpinarea criticilor maliţioase ale "concurenţei", creatorii sitului www.linmodems.org/ au dorit să demonstreze că modemurile "Windows-only" pot deveni, la o adică, "Linmodemuri". Pentru acele modele de winmodemuri pentru care producătorii oferă suficiente date tehnice, programatorii open-source au creat software-ul necesar funcţionării sub Linux. Totuşi, dacă sunteţi în situaţia de a cumpăra un modem nou sau dacă aveţi nevoie de o soluţie de comunicare 100% stabilă, nu vă pot recomanda decât un modem "clasic", full-hardware - de preferat un model extern. Motivele ar fi mai multe. Winmodem-urile încarcă suplimentar procesorul sistemului, iar legăturile realizate cu ajutorul lor au reputaţia de a nu fi foarte fiabile. În fine, dacă aveţi vreo problemă cu un winmodem "transformat" pentru funcţionare în Linux şi căutaţi soluţia pe vreo listă de discuţii, este foarte probabil să primiţi un răspuns de genul "go buy a modem, please" - mulţi utilizatori avansaţi refuză să se ocupe de astfel de componente, pe care le consideră "crippled hardware", "hardware handicapat". Dacă cele expuse mai sus nu sunt suficient de convingătoare, puteţi găsi toate detaliile la www.idir.net/~gromitkc/winmodem.html.
"This program has performed an illegal operation ..."

Aaa, nu, nu, nu vă speriaţi, glumeam! Uff!

Culoarea monitorului meu bate puţin în albastru, dar asta-i doar din cauza reglajului plăcii video... Şi, fiindcă tot veni vorba despre placa video, vă voi atrage atenţia asupra unuia dintre puţinele puncte în care mai puteţi întâmpina probleme la instalarea unei distribuţii de Linux moderne.

În cursul instalării Linux-ului, programul de instalare vă va solicita să faceţi câteva alegeri:

• Instalarea va decurge în mod grafic (implicit) sau în mod text?
  
• Doriţi să configuraţi interfaţa grafică Linux în timpul instalării sistemului de operare sau amânaţi această fază pentru mai târziu?
  
• După rebootare, Linux va prezenta, în mod implicit, interfaţa grafică (dacă aţi configurat una) sau ecrane în mod text?
  

Vă recomand soluţia mai "conservatoare" a instalării în mod text, cu amânarea configurării interfeţei şi cu rebootare în acelaşi mod text. Această alegere vă scuteşte de problemele ce pot apărea în cazul în care dispuneţi de un sistem video mai neobişnuit, mai vechi sau căruia nu îi cunoaşteţi exact caracteristicile.

Instalarea Linux se va desfăşura normal, rămânând ca detaliile funcţionării interfeţei grafice (opţionale) să fie stabilite după ce sistemul este instalat şi funcţionează.
Procedând astfel, nu vă asumaţi nici un risc - chiar dacă unii dintre dvs. ridică din sprâncene când aud despre lipsa interfeţei grafice şi a clicurilor de mouse... În fapt, instalarea se desfăşoară tot printr-un sistem de meniuri, dar acestea sunt reprezentate pe ecrane alfanumerice, ca în cazul vechilor programe DOS. Pentru aceia dintre dvs. care îşi mai amintesc Windows-ul 3.1, situaţia este similară (păstrând proporţiile): se bootează mai întâi în mod text-only, urmând ca apoi, dacă se doreşte, să se încarce interfaţa grafică printr-o singură comandă, dată explicit (aceasta comanda este "startx"). Se obţine astfel maximum de flexibilitate în configurarea şi utilizarea sistemului de operare, fiindcă, în funcţie de operaţia ce trebuie executată, puteţi alege modul cel mai potrivit.

Presupunând că aţi obţinut un sistem Linux perfect funcţional, care bootează în mod text - despre aceasta, în numerele viitoare - veţi dori să îi adăugaţi şi o interfaţă grafică. Acest lucru se face, de obicei, cu ajutorul programelor Xconfigurator şi xvidtune. Nu vă gândiţi însă să lansaţi aceste programe fără să aveţi, în prealabil, informaţii de detaliu despre hardware-ul grafic. În special, sunt importante tipul cipsetului plăcii video, frecvenţele de sincronizare orizontală şi verticală ale monitorului, cantitatea de memorie video instalată, rezoluţia maximă şi adâncimea de culoare dorită.

FOARTE IMPORTANT ! Nu specificaţi niciodată, pentru monitorul dvs., frecvenţe de sincronizare mai mari decât cele indicate de producător în documentaţie. Această greşeală poate duce la deteriorarea permanentă a monitorului sau a plăcii video, mai ales în cazul echipamentelor mai vechi, care nu sunt protejate! Dacă nu sunteţi sigur asupra acestor caracteristici sau nu aveţi la îndemână manualul monitorului, preferaţi alegerea unor parametri inferiori celor estimaţi, pentru siguranţă.
Orientativ, o placă video rezonabil de nouă va putea realiza o rezoluţie de cel puţin 1024x760 puncte, cu o frecvenţă de refresh de minim 60 Hz şi la o adâncime a culorii de 16 biţi. Monitoarele "obişnuite", de birou, sunt de tip SuperVGA, au o diagonală de 14" sau superioară, cu o rezoluţie de 1024x768 puncte (NI - "non-interlaced", adică având linii neîntreţesute) şi suportă frecvenţe de sincronizare orizontale de 30-54 kHz şi verticale de 50-100 Hz.

Desigur că o placă video "de vârf" vă va oferi o calitate a imaginii de invidiat, cu condiţia să nu fie un model atât de recent încât driverele pentru Linux să nu existe încă. Utilizatorii Linux acordă respectul lor celor care fabrică echipamente "de top", le utilizează şi le cunosc produsele, iar marii producători încearcă să răspundă acestor solicitări oferind şi drivere Linux bine puse la punct, înzestrate cu toate facilităţile. Un exemplu elocvent este "regina" Matrox Millenium 450 DualHead, ca şi plăcile GeForce de la Nvidia. Altele, cum ar fi plăcile ATI, foarte răspândite la noi, funcţionează fără probleme, deşi driverele sunt dezvoltate de colective de programatori independenţi.

Dar nici dacă aveţi o mai veche placă video PCI - cum ar fi varietatea de plăci cu cipset din familia S3 DX/GX, made in China sau Taiwan - nu trebuie să disperaţi. Şi aceste plăci vor funcţiona "out-of-the-box". Pe sistemele pe care am lucrat, unele mici probleme au fost generate de "antice" plăci video VGA ISA, dar şi acelea au putut fi configurate, până la urmă. O atenţie mai deosebită merită să acordaţi circuitului video inclus pe unele plăci de bază mai noi - încercaţi să obţineti informaţii asupra suportului Linux de care se bucură cipseturile înainte de a achiziţiona placa.

Decoruri exotice
În cazul echipamentelor mai puţin comune, este indicat să petreceţi puţin timp studiind documentaţia înainte de a face o achiziţie. Spre exemplu, nu veţi dori să cumpăraţi o nouă cameră de fotografiat digitală - al cărui preţ poate depăşi 1.000$ - şi să constataţi că nu puteţi "descărca" imaginile fotografiate în computer (sub Linux). Situl programului gPhoto (www.gphoto.org/), o aplicaţie ce vă permite să exploataţi noua dvs. cameră, conţine şi lista completă a modelelor curent suportate. Vă faceţi singur un serviciu consultând această listă înainte de a lua decizia ce cameră foto să cumpăraţi.

Pentru cei ce au nevoie de un scanner pe port paralel, soluţia frecvent folosită se numeşte SANE - Scanner Access Now Easy (panda.mostang.com/sane/). În ceea ce priveşte suportul pentru aparate USB, dispozitivul mixt HP PSC 750 (imprimantă color + copiator + scanner) a funcţionat bine cu ajutorul driverului Linux obţinut de pe situl HP. Dacă veţi utiliza viitorul computer pentru sarcini "misson-critical", prezenţa unui adaptor SCSI şi a echipamentelor aferente este o necesitate. Mai departe, imaginaţia producătorilor de hardware şi a utilizatorilor nu are limite - mouse-uri cu rotiţă, joystick-uri de toate formele, tablete grafice ... Cu un efort minim, sunt sigur că veţi putea selecta echipamente compatibile cu sistemul de operare Linux care să satisfacă toate nevoile dvs. Iar dacă nu, poate că dorinţa de a face să funcţioneze hardware-ul pentru care nu dispuneţi de un driver va fi atât de mare, încât vă va îndemna să îl scrieţi personal şi să îl oferiţi comunitaţii open-source. În definitiv, Linux nu este decât "agregarea" acestor voinţe şi pasiuni individuale, nu?

În loc de concluzie
Se spune că Linux este "friendly", numai că îşi alege cu grijă prietenii. Lumea Unix şi cultura pe care aceasta o generează se bazează pe dorinţa de autoeducare şi de autoinstruire firească a utilizatorilor. Dacă la următorul sistem achiziţionat veţi privi de aproape, fără grabă, problema alegerii şi documentării hardware-ului, cerând vânzătorilor să-şi facă datoria de a vă pune la dispoziţie informaţii detaliate, precum şi setul complet de CD-uri şi manuale, atunci aceste rânduri îşi vor fi atins scopul. Şi sunteţi gata să mă însoţiţi mai departe - la prima instalare de Linux.

Vă îndemn, deci, să depăşiti stânjeneala cu care oricine abordează o noua zonă. Şi, înainte de toate, să alocaţi un minim de timp studiului, lecturii documentaţiei - înainte de a cumpăra. După ce veţi "filtra" reclamele la modă, pseudo-facilităţile de care nu aveţi, de fapt, nevoie, după ce veţi începe să aprofundaţi puţin esenţa tehnologiilor pe care toţi le tratăm, de multe ori, la repezeală - veţi putea, zic, să construiţi o soluţie matură, stabilă. Acesta este primul pas în Unix.

Nu voi încheia acest articol închinat circuitelor şi electronicii fără a mulţumi domnului Sorin Aliman de la firma Python Systems, furnizorul meu de hardware, fără ajutorul căruia nu aş fi avut posibilitatea să testez comportarea Linux-ului pe configuraţii foarte variate. Dumnealui m-a sprijinit în mod deosebit în obţinerea acelor date tehnice despre compatibilitatea componentelor cu Linux - atât de rare pe piaţa TI din România - a driverelor şi a documentaţiei.

Figura 1.
Pe plăcile de bază noi, porturile USB tind să le înlocuiască pe celelalte.

Figura 2. Pe această veche placă ISA pot fi observate mai multe elemente de identificare, care vă pot ajuta: ţara de origine, modelul, tipul cipsetului video, identificatorul FCC-ID şi numărul de serie.

Figura 3. La un preţ sub 100$, familia de modemuri full-hardware U.S. Robotics 56k funcţionează impecabil şi sub Linux (date şi fax), dispunând de cele mai multe dintre funcţiile "fratelui mai mare" Courier V.Everything. Aceste modemuri sunt asamblate şi în România.

Figura4. Aici puteţi alege între instalarea grafică şi cea în mod text

Figura 5. De ce v-aţi teme de o instalare care are loc într-un mediu foarte asemănător cu cel DOS ?

Figura 6. Imprimanta HP LaserJet 1100A este un bun exemplu de echipament destinat unui birou mic, care nu vă va crea probleme. În plus, Hewlett-Packard acordă atenţie mişcării Linux, oferind suport pentru hardware-ul vândut.

Figura 7. Modelul avansat de aparat de fotografiat digital Nikon Coolpix 995, cu conectare USB, nu poate fi utilizat direct în distribuţia Red Hat Linux 7.2, fiindcă aceasta include încă versiunea 0.43 a programului gPhoto. Pentru a-l face să funcţioneze, trebuie să descărcaţi de pe internet şi să instalaţi cel puţin gPhoto 2.0

Figura 8. Unitatea magneto-optică SCSI Iomega MO1.3 poate fi o alegere bună dacă doriţi să arhivaţi periodic datele contabile existente pe sistemul Linux pe care tocmai l-aţi adăugat la reţeaua unei firme mici. Arhivarea se poate executa la fiecare 24 de ore, peste noapte, fiindcă Linux poate fi "învăţat" să se descurce fără prezenţa dvs.