Legislaţie - PC Magazine Romania, Mai  2001

Protecţia dreptului de autor
Între intenţie şi rezultat - Note la un e-mail sosit la redacţie

Magdalena Marinescu

Recenta distrugere, în piaţa publică, a unor produse multimedia piratate aduce din nou în atenţia opiniei publice din România un subiect îndelung dezbătut în anii din urmă: drepturile de autor, protecţia acestora şi mijloacele legale concrete de asigurare a acestei protecţii. Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, dar şi Legea 77/ 1998 pentru aderarea României la Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice sau Legea 205/2000 pentru ratificarea Tratatului Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) privind dreptul de autor reprezintă puternice garanţii legale în domeniul copyright-ului. De altfel, legislaţia noastră privind proprietatea intelectuală s-a îmbogăţit considerabil în ultimii ani. Mai multe acte încearcă alinierea la cerinţele internaţionale; dintre ele amintim doar Ordonanţa 124/ 2000 pentru completarea cadrului juridic privind dreptul de autor şi drepturile conexe, prin adoptarea de măsuri pentru combaterea pirateriei în domeniile audio şi video, precum şi a programelor pentru calculator. Dar paşii ce mai trebuie făcuţi până la asigurarea unei protecţii efective sunt încă mulţi şi nu privesc doar partea juridică a problemei, ci şi cea a moralei cotidiene a destinatarului operelor protejate: publicul. Şi aceasta pentru că nerespectarea în orice mod a dreptului de proprietate intelectuală poate căpăta, juridic vorbind şi în conformitate cu Codul Penal, calificări diferite, de la caz la caz: abuz de încredere, înşelăciune, punerea în circulaţie a produselor contrafăcute, concurenţă neloială. Din punct de vedere moral însă, avem de a face, este cazul să o spunem direct, cu un furt.

Un mesaj sosit pe adresa rubricii de "Legislaţie" ridică unele probleme privind proba bunei-credinţe în achiziţionarea unei copii licenţiate de soft, a unui produs pe care îl numim în mod curent "original", deşi sensurile originare ale cuvântului s-au pierdut în contact cu noile tehnologii de reproducere şi distribuire a unei opere autentice.

Cititorul nostru a cumpărat un astfel de produs - un computer game - fără a primi însă o factură din partea vânzătorului, iar acum se întreabă dacă lipsa facturii îl poate împiedica să demonstreze că deţine un produs nepiratat. Situaţia este mai puţin comună, fiind vorba de un produs cumpărat dintr-un magazin de profil, circumstanţă suficientă pentru a-i înşela vigilenţa şi a-l determina să nu aibă dubii cu privire la originalitatea jocului.

Înainte de a examina problema licenţă versus factură fiscală, trebuie să îi atragem atenţia că a făcut o dublă greşeală. Primo, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 28/1999 privind obligaţia agenţilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, "clienţii vor solicita, vor prelua şi vor păstra bonurile fiscale asupra lor până la ieşirea din unitatea de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor, în vederea prezentării acestora la un eventual control".

Secundo, garanţia acordată oricărui produs sau serviciu este condiţionată de existenţa bonului de cumpărare. Din păcate, prea puţine persoane ştiu că, în urma cumpărării oricărui tip de produs, beneficiază de o garanţie legală de 30 de zile (HG 665/1995 privind înlocuirea, remedierea sau restituirea contravalorii produselor care prezintă deficienţe de calitate), iar anunţurile de genul "marfa cumpărată nu se restituie/ schimbă" sunt nefondate. Un argument în plus pentru a solicita şi păstra bonul fiscal. Sau de a refuza achiziţionarea produsului dacă vânzătorul nu poate sau nu vrea să emită respectivul bon, nefiind loc pentru nici un fel de argumente ("nu e necesar", "produsul e sigilat"). În acest caz, atât clientul, cât şi vânzătorul se află în culpă (vezi OG 28/1999, art. 9, lit. c şi d) şi se sancţionează, în cazul clientului, cu amendă cuprinsă între 100.000 şi 500.000 de lei, în cazul vânzătorului cu o amendă de la 1.000.000 la 5.000.000 de lei.

Revenind la factură, aceasta este un document comercial care poate demonstra existenţa operaţiunii de vânzare-cumpărare, iar nu existenţa unei licenţe asupra unui produs multimedia. De regulă, licenţa se află încorporată sau ataşată produsului, cel mai adesea sub forma unui cod de identificare, dar şi în alte forme. În plus, persoanele fizice sau juridice care produc, distribuie, comercializează sau închiriază programe pentru calculator pe teritoriul României au obligaţia să se înscrie în Registrul programelor pentru calculator (OG 124/200 şi Decizia 5/2000 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor). Aşadar, probleme ar putea apărea numai în situaţia nefericită - şi, sperăm, rarisimă! - în care softul achiziţionat de cumpărătorul nostru este totuşi contrafăcut. Factura are valoare probatorie în acest caz, iar absenţa ei îl pune pe cumpărător în dificultatea de a demonstra provenienţa jocului. Proba se poate face doar cu martori, conform dreptului comercial, sau prin verificarea registrelor magazinului, pentru a constata numărul iniţial de jocuri achiziţionate şi numărul acestora în magazin la data controlului. Dacă cumpărătorul în cauză a fost victima unei înşelătorii a vânzătorului, care a introdus fraudulos jocul în magazin şi s-a folosit de cadrul legal oferit de funcţia sa pentru a comercializa un produs piratat, deci fără a exista vreo urmă în registrele magazinului şi dacă nici cumpărătorul nu are martori, cu regret îl anunţăm că tot ce mai poate face este să tragă învăţătura de minte cuvenită. În acelaşi timp, îl sfătuim să nu renunţe la foarte lăudabila sa atitudine de a cumpăra numai produse licenţiate.