Ţiganii, periferia societăţii româneşti ?!

Blamaţi, ignoraţi şi marginalizaţi, ţiganii au reuşit să se integreze mai mult sau mai puţin în societatea românească. Rolul pe care l-au jucat de-a lungul timpului în istoria României, unul important sau mai puţin important, a fost stabilit în funcţie de nevoile şi interesele societăţii româneşti.

Rând pe rând, ei au fost cei care au distrat cu urşii lor satele şi târgurile româneşti, au fost cei care au făurit uneltele ţăranilor noştri sau au scos aurul din apa cristalină a munţilor, însă tot ei au fost aceia care au fost prigoniţi şi înrobiţi.

Istoria lor pe teritoriul ţării noastre începe acum mai bine de 600 de ani, când purtaţi de dorinţa de a avea o viaţă mai bună s-au desprins de ţinuturile natale şi au emigrat spre vest. De altfel migraţia lor a constituit ultima mare migraţie. Plecaţi conform unor teorii mai vechi din Egipt sau conform unora mai noi din India, aceasta din urmă având şi cea mai mare valabilitate, ei au venit pe teritoriul ţării noastre în secolul XIV. Prima atestare documentară despre aceştia ne survine dintr-un hrisov domnesc emis de Dan I, domnul Ţării Româneşti în 1385, prin care acesta donează nişte sălaşe de ţigani mănăstirii Tismana.

Filiera prin care aceştia au pătruns în ţările române este una dublă, atât prin Imperiul Bizantin, cât şi pe la est de Nistru, fiind aduşi de tătari, ca robi ai acestora. Instituţia robiei va fi preluată şi de către domnii şi boierii români, care vor găsi în aceasta o sursă ieftină de venit.

Dacă vom face o paralelă între situaţia pe care o aveau robii ţigani la noi în ţară şi situaţia sclavilor negri din America vom vedea că acestea se aseamănă foarte mult. Ei puteau fi vânduţi, bătuţi, împrumutaţi, puteau să li se ia copiii sau să li se despartă familiile, însă spre deosebire de negri, nu puteau fi omorâţi.

Caracterul migrator al acestora a făcut ca acomodarea lor la munca câmpului să se facă foarte greu sau deloc. Puşi în faţa unei astfel de situaţii, proprietarii robilor ţigani se vor vedea nevoiţi să le găsească alte întrebuinţări. Fiind foarte buni meşteşugari, ţiganii vor suplini lipsa fierarilor din satele româneşti, contribuind astfel la prosperitatea acestora. Ţiganii care se vor aşeza în apropierea râurilor aurifere vor deveni aurari (rudari), iar cei ce se vor pripăşi pe lângă poduri vor începe să confecţioneze obiecte gospodăreşti din lemn (lingurari).

Unul din neamurile care au lăsat o amprentă puternică neamului ţigănesc au fost ursarii, care vor primi aprobarea de a colinda ţara cu urşii lor pentru a-i distra pe români.

Toţi aceşti ţigani aveau obligaţia să se întoarcă să ierneze pe una din moşiile stăpânului, după ce îşi achitau în prealabil taxa pe care o fixa acesta.

Unii boieri vor încerca să îi acomodeze pe ţigani pe lângă conace, pentru a-i sluji ca servitori însă profiturile pe care le aduceau aceştia nu acopereau nici costul întreţinerii lor. Din aceştia s-a desprins o nouă ramură, aceea a ţiganilor vătraşi.

În Transilvania situaţia lor s-a diferenţiat foarte mult de cea pe care o aveau în celelalte principate extracarpatice, deoarece aici nu era legiferată robia, însă aici nu li se permitea să trăiască în oraşe sau sate. Autorităţile de aici se vor arăta mai îngăduitoare faţă de ei şi le vor accepta păgânismul şi autonomia internă. Însă tocmai această clemenţă se va transforma cu timpul în indiferenţă şi mai apoi chiar în repulsie. Viaţa pe care o duceau aceştia contrasta strident cu modul de viaţă al naţiunilor privilegiate de aici şi nu puţine au fost cazurile în care, când din pricina unor epidemii de ciumă izbucnite în anumite oraşe, ei au fost alungaţi sau chiar omorâţi, pentru că erau consideraţi focarele acelor flageluri.

Cu toate că ţăranii români trăiau în condiţii aproape identice, legate de statutul social, ei însă nu puteau fi vânduţi, ţiganii reprezentau şi pentru aceştia o clasă inferioară pe care o dispreţuiau la fel de mult ca şi stăpânii lor.

Repulsia populaţiei majoritare faţă de aceştia nu s-a bazat pe criterii etnice, deoarece, prin natura lor, românii nu erau rasişti, ci doar pe neînţelegerea modului de viaţă al acestora. Viaţa nomadă, lipsa de demnitate şi furtişagurile pe care le făceau aceştia au constituit principalele cauze ale acestui comportament al populaţiei majoritare de a nu se putea complace unui astfel de statut.

Primele măsuri de sedentarizare a populaţiei ţigăneşti vor fi luate de autorităţile habsburgice în Transilvania şi Ungaria la începutul secolului XVIII, însă ele vor eşua lamentabil.

Începutul secolului XIX va debuta cu o serie de reforme care vor atinge şi populaţia ţigănească, ei primind în 1839 dreptul de a se răscumpăra, de a putea să formeze familii mixte, lucru care anterior fusese interzis şi pedepsit cu robia şi inclusiv a celor neţigani care se căsătoreau cu aceştia.

Libertăţile căpătate de aceştia la începutul secolului nu vor fi decât vârful aisbergului deoarece instituţia robiei va primi lovitura de graţie pe 20 februarie 1856 când se va emite “Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din principatele Ţării Româneşti”.

După eliberare mulţi dintre ţigani au regretat perioada robiei în care erau scutiţi de dări, deoarece prin noul statut ei trebuiau să plătească biruri la fel ca majoritatea populaţiei, iar mulţi dintre ei, nepregătiţi fiind pentru o astfel de situaţie, se vor îngloda în datorii.

Reforma agrară din 1864 iniţiată de marele domn unificator Alexandru Ioan Cuza va trata problema împroprietăririi ţiganilor diferenţiat, pământ primind doar foştii clăcaşi. Această măsură de împroprietărire diferenţiată nu s-a bazat pe o antipatie faţă de anumiţi ţigani, ci doar pe modul lor diferit de viaţă. Dacă clăcaşii, în cea mai mare parte a lor, deveniseră sedentari, restul populaţiei era încă migratoare şi o posibilă împroprietărire a acestora n-ar fi avut nici un efect, deoarece pământul ar fi rămas părăsit şi nelucrat.

O altă problemă de sfârşit de secol XIX cu care s-au confruntat ţiganii a fost integrarea lor în societate. Modul lor de viaţă rămas încă primitiv nu i-a ajutat deloc şi lipsa lor de receptivitate la noile schimbări a atras după sine o nouă marginalizare.

După dezrobire cea mai mare parte a lor nu a ştiut ce să facă cu libertatea câştigată şi au părăsit moşiile boiereşti, stabilindu-se la marginea oraşelor sau continuându-şi modul nomad de viaţă. Foarte multe ocupaţii ţigăneşti tradiţionale încep să decadă. Fierarii sunt puternic concuraţi de industriaşi, lăutarii de apariţia muzicii la megafoane sau chiar de români care-şi alegeau această meserie, lingurarii renunţă la confecţionarea obiectelor din lemn şi vor trebui să practice munci sezoniere, dintre care una dintre ele va determina apariţia unei noi ramuri de ţigani: cărămidarii, iar ursarii îşi pierd obiectul muncii, urşii, datorită protestelor iniţiate de organizaţiile pentru protecţia animalelor.

Puşi în faţa unei astfel de situaţii, mulţi dintre ţigani se vor confrunta cu sceptrul sărăciei. Lipsa lor de calificare în diferite meserii moderne a determinat crearea din rândul lor a unei importante pături de şomeri, care a atras după sine formarea unor pungi de sărăcie la marginea marilor oraşe, unde s-au stabilit. În aceste pungi ale sărăciei, germenii infracţionalităţii vor prinde rădăcini puternice.

Începutul celui de-al doilea război mondial va aduce cu sine o tragedie pentru ţiganii din întreaga lume. Teoriei rasei ariene şi a dispariţiei raselor inferioare îi vor cădea pradă alături de evrei şi ţiganii. În multe din ţările Europei căzute sub influenţa nazistă aceştia vor fi exterminaţi aproape în totalitate, exemplul cel mai elocvent fiind Croaţia, ţară unde au supravieţuit doar 1% din ţiganii existenţi aici.

România căzută şi ea sub influenţa nazistă va face tot posibilul să înlăture genocidul acestui neam şi va refuza să îşi trimită ţiganii în lagărele de concentrare naziste. Pentru a nu atrage asupra ţării noastre mânia lui Hitler, Antonescu, conducătorul României la acea dată, îşi va asuma greaua răspundere de a deporta o parte a ţiganilor în Transnistria.

Cu toate că a fost învinuit după război că ar fi trimis la moarte mii de ţigani, el poate privi cu fruntea sus pe aceşti oameni pe care în marea lor majoritate i-a salvat de la moarte. Ţinând cont că în România la acea dată trăiau jumătate din ţiganii Europei şi genocidului acestei populaţii i-au căzut victime 300000 de persoane, dintre care doar 6000 erau ţigani români, această etnie a găsit aici la noi în ţară o portiţă de scăpare, care a salvat-o de la exterminare totală.

Începând cu 1948 ţiganii nu mai sunt consideraţi minoritate naţională, ei nu mai au nici un fel de reprezentanţi care să le poată apăra tradiţiile, însă o parte a lor vor deveni “stâlpi de nădejde” ai comunismului fiind promovaţi în funcţii importante din miliţie, securitate, în armată şi partid.

Această promovare rapidă a membrilor unei etnii dispărute până atunci a avut drept scop evidenţierea schimbărilor profunde pe care le poate realiza Partidul Comunist. Comunismul a impus ţiganilor sedentarizarea, iar cea mai mare parte a lor au fost stabiliţi în casele naţionalizate sau în cele părăsite de etnicii germani repatriaţi, contribuind astfel la dispariţia periferizării şi pătrunderii lor spre centrul oraşelor şi satelor.

Schimbarea de regim survenită în decembrie 1989 a prilejuit unei părţi a populaţiei ţigăneşti să se lanseze în afaceri, bişniţa devenind legală şi datorită confuziei create de această perioadă de tranziţie, ei au reuşit cu uşurinţă să eludeze legea şi să se îmbogăţească foarte repede. Cea mai mare parte a populaţiei ţigăneşti a pierdut însă prin căderea comunismului, deoarece, la fel ca la începutul secolului, nivelul de calificare foarte redus pe care îl aveau aceştia a făcut ca ei să devină cei mai expuşi noilor schimbări şi să-şi piardă locurile de muncă. Acest lucru a atras după sine scăderea drastică a nivelului de trai şi creşterea infracţionalităţii.

Infracţionalitatea foarte mare în rândul acestei etnii şi crearea unei aşa-zise mafii ţigăneşti a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre ei şi populaţia majoritară, tensiuni ce s-au soldat în anumite cazuri cu conflicte interetnice cum au fost cazurile comunelor Mihail Kogălniceanu din judeţul Constanţa şi Bolintin din judeţul Giurgiu.

După cum se ştie în România conflictele interetnice au fost foarte puţine şi asta datorită capacităţii de înţelegere a poporului român şi a toleranţei care îl caracterizează. Pentru a menţine bunele relaţii cu populaţia majoritară liderii ţiganilor trebuie să înţeleagă că numai printr-o modernizare a modului de viaţă şi o integrare a lor în societatea românească pot salva bunele relaţii de prietenie şi înţelegere dintre aceste două etnii.

Student sergent Andi-Mihail Băncilă