Bazele liberalismului şi conservatorismului în România

În secolul al XIX-lea, în urma mişcărilor sociale şi a noilor modificări în sfera politicului, în ţările române s-au conturat două ideologii: liberalismul şi conservatorismul.

Liberalismul a luat naştere în contextul războaielor religioase din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, iar printre ideologi îi putem aminti pe John Locke, Thomas Hobbes, Benjamin Constante, Alexis de Tocqueville şi, nu în ultimul rând, Montesqieu care în lucrarea “Despre spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat.

Dacă în Occident liberalismul are un caracter economic şi politic, în spaţiul românesc, aflat sub dominaţie străină, accentul cade pe problema naţională. De aici rezultă şi interesul pentru obţinerea independenţei naţiunii şi unificarea într-un singur stat.

Principiile liberalismului sunt clar definite, iar accentul cade pe progres, drepturi şi libertăţi:

1. separarea puterilor în stat

2. economia de piaţă

3. respectarea proprietăţii considerată sacră şi inviolabilă

4. unicitatea şi libertatea individului

5. pluripartitism

6. drepturi şi libertăţi

7. progresul permanent şi nonviolent al societăţii

Privind în ansamblu evoluţia evenimentelor din secolul al XIX-lea putem afirma şi putem vorbi despre existenţa unor etape ale liberalismului românesc.

Prima etapă se referă la originile iluministe. Iluminismul este un curent cultural ce a luat naştere în Franţa şi care îşi extinde ideile şi valorile în întreaga lume (Şcoala Ardeleană reprezentând un simbol al iluminismului românesc). Aceste valori pătrund în spaţiul românesc prin tinerii trimişi la studii în Occident unde au luat contact cu noile ideologii. Odată ajunşi în ţară tinerii aduc şi tipăresc cărţi care promovează aceste valori şi ideologii. Valori liberale se întâlnesc în programul lui Tudor Vladimirescu, în Constituţia Cărvunarilor (1822) redactată de Ioniţă Tăutu şi boierii liberali, precum şi în programele societăţilor secrete din acea vreme.

A doua etapă se referă la liberalismul paşoptist şi la ideile care s-au conturat în această perioadă. Astfel, conducătorii de la 1848 făcându-şi studiile în Occident au intrat în contact cu marii gânditori ai vremii şi au fost cooptaţi în societăţile francmasonice. Reveniţi în ţară, conducătorii revoluţiei de la 1848 îşi expun ideile pe care le receptaseră din Occident în programele paşoptiste (programe ce conţin în mare parte idei liberale): drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, rezolvarea problemei proprietăţii, unirea, independenţa, emanciparea evreilor şi ţiganilor.

Cea de-a treia etapă cuprinde anii Unirii când liberalii au constituit “partida naţională” şi au luptat în exil pentru atingerea idealului naţional. În anii de dinaintea Unirii, au depus un efort deosebit în presa timpului (“România literară”, “Steaua Dunării”) şi pun bazele comitetelor Unirii din Moldova şi Ţara Românească, a Comitetului Central al Unirii iar după înfăptuirea Unirii vor pleda pentru aducerea unui prinţ străin.

A patra etapă în evoluţia liberalismului românesc o constituie Constituţia din 1866. Cu toate că această Constituţie avea un caracter liberal, totuşi liberalii nu au reuşit să-şi impună propriile puncte de vedere: parlament unicameral, limitarea dreptului de veto al domnitorului, corp electoral reprezentativ şi nu împărţirea în colegii.

După ce s-au format aceste idei şi după ce s-au întâmplat aceste evenimente a fost creat cadrul propice pentru formarea Partidului Naţional Liberal în anul 1875 prin renumita “Înţelegere de la Concordia”. Liberalii propuneau reformarea României ca o unică sursă a modernizării şi renaşterii valorilor individuale ale cetăţenilor şi pledau pentru pregătirea valorilor naţionale (nu respingeau capitalul străin, ci doreau o cooperare a capitalului românesc cu cel străin).

Toate aceste idei liberale sunt în conformitate cu deviza Partidului Naţional Liberal: “Prin noi înşine”.

Conservatorismul este cea de-a doua mare ideologie care a fost conturată în secolul al XIX-lea.

În plan european conservatorismul îşi are originea în adversitatea faţă de Războiul Civil din Anglia dar mai ales faţă de Revoluţia franceză din 1789. Adepţii conservatorismului puneau sub semnul întrebării noile regimuri constituite: protectorat, republică, directorat, consulat.

În Ţările Române, conservatorismul îşi are originea în memoriile boierimii din secolul al XVIII-lea adresate marilor puteri (Imperiului Otoman şi Rusiei) şi s-a născut ca o adversitate în faţa programelor liberale. Conservatorii propuneau reorganizarea administrativă, reorganizarea vistieriei, economică şi chiar culturală. Rândurile conservatorilor se întăresc prin mişcarea prepaşoptistă şi în timpul revoluţiei de la 1848 (când se opun în Comisia Proprietăţii rezolvării problemelor agrare).

Spre deosebire de liberalism care are mai multe principii, conservatorismul are doar două:

1. principiul ierarhiei

2. principiul autorităţii

Ideile conservatoare s-au bazat pe politica paşilor mărunţi pe care au şi aplicat-o:

- Redobândirea sau păstrarea supremaţiei spirituale a bisericii. Prin respectarea cuvântului lui Dumnezeu putea fi temperată acţiunea distructivă a oamenilor.

- Statul să fie monarhie constituţională care reprezintă îmbinarea trecutului(tradiţie) cu prezentul (realitate).

- Tot ceea ce are rădăcini în trecutul îndepărtat devine o parte a societăţii active.

Progresul rezultă dintr-un proces îndelungat şi lent. Urmăreau progresul care trebuia realizat gradual pentru că trebuiau respectate etapele dezvoltării istorice.

Conservatorii sunt adepţii monarhiei şi duşmanii republicii, se pronunţau pentru respectarea marii proprietăţi, a ordinii sociale existente, a tradiţiei şi a bisericii.

Un rol deosebit de important în definirea ideilor şi concepţiilor conservatoare îl are “Teoria formelor fără fond”. Prin această teorie ce considera că în România au fost introduse şi înfiinţate instituţii şi legi care nu sunt compatibile cu realitatea din ţară. Este dată drept exemplu Constituţia din 1866 care aparţinea clasei de mijloc, inexistentă în România.

În concepţia junimiştilor (Titu Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor etc.) liberalii asigurau o democraţie de sus în jos în lipsa clasei de mijloc, a burgheziei şi proletariatului.

După această perioadă de tatonare şi de formare a ideilor conservatoare pe data de 3 februarie 1880 se constituie Partidul Conservator care iniţial era organizat în cluburi. Primul preşedinte a fost Costache Manolache Epureanu după care urmează: Lascăr Catargiu, Gheorghe Grigore Cantacuzino, P.P.Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman etc.

Organul de presă al Partidului Conservator a fost ziarul “Timpul” al cărui redactor era marele poet Mihai Eminescu.

Cu toate că iniţial domnul Unirii Alexandru Ioan Cuza acordă sprijin conservatorilor prin numirea primului guvern unic în 1862 care va fi format de un conservator, Barbu Catargiu, domnitorul îşi atrage adversitatea conservatorilor prin măsurile sale luate (mai ales faţă de problema agrară). Astfel conservatorii împreună cu liberalii vor forma “Monstruoasa Coaliţie” şi astfel vor contribui la detronarea lui Alexandru Ioan Cuza.

În încheiere amintesc un citat al lui Constantin Bacalbaşa care prezintă foarte bine aspectul politic al României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: “Ţara era împărţită în două tabere: albii şi roşii. Partide şi păreri politice intermediare nu existau, organismul politic românesc era încă într-o fază primitivă”.

Student fruntaş Ionuţ-Cosmin Buţă