A mai trecut un an…

În aceste zile fierbinţi, atât la propriu, cât şi la figurat, încărcate de examene şi de atmosferă estivală, concurând şi ea la frustrarea noastră, ne încearcă totuşi un gând de bucurie văzându-ne colegii de an mai mare, în speţă cei care au absolvit această instituţie, trăind clipa atingerii unui scop, de cei mai mulţi aşteptat cu îndârjire de mai mult de opt ani, acela al absolvirii şi avansării la primul grad de ofiţer.

Anii de stres, de examene grele, de aplicaţii reumatice şi de frustrare socială… Iată-i trecuţi ca o amintire, pe care timpul, în mărinimia sa, îi va face mai frumoşi, şi, paradoxal, îi vor face mândri că au parcurs acest “drum al Crucii” şi ne vor face mai împăcaţi cu noi şi cu cei care nu aparţin structurii noastre, cu vremurile pe care le trăim, precum şi cu statutul nostru de garanţi ai libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Vom păşi în viaţă stângaci, lipsiţi de experienţa reuşitei sociale, îngrădiţi în ceea ce priveşte drepturile, labili emoţional şi, cel mai probabil, aşteptând pensionarea împreună cu familia, înghesuiţi în vreun cămin de garnizoană dărăpănat, într-un colţ de ţară, depărtat de rude şi de locurile natale, căutând un refugiu în care să ne resemnăm cu soarta ce ne-a fost ursită. Astfel, vom deveni robi ai viciilor şi ai resemnării, îmbătrânind prematur şi plângându-ne peste tot că am avut soarta pe care am avut-o!

Dar, în viaţă ca şi în sport există învingători şi învinşi şi depinde de noi care din părţi le alegem, pentru că învingători putem fi doar din punct de vedere al autoeducării, în rest trebuind să ne bucurăm de succesul altora. Nu putem fi nişte mediocri, din orice perspectivă am discuta, pentru că am fost “croiţi” astfel.

Ceea ce ne macină cel mai mult este incertitudinea, nesiguranţa, dezinformarea şi alte chestiuni pe care nu vrem să le menţionăm aici. Nu vrem să vorbim despre tematica de licenţă care a sosit ca un “Moş Crăciun” la omul sărac (mai bine mai târziu decât…) şi nici despre felul probelor ci vrem să punem în discuţie un gând, de data aceasta bun.

Nu este nimic mai frumos decât să vezi oameni bucurându-se, dându-şi mâna, îmbrăţişându-se, oameni parcă pentru prima oară fericiţi complet, care o zi din viaţa lor au fost “împăraţi”. La primirea veştii promovării nu ne-am putut abţine să nu fim în mijlocul febrei, al “fericirii depline” şi să nu ne bucurăm “cot la cot” cu colegii noştri de anul patru. Este un sfârşit al unei părţi din pregătirea lor ce va continua în şcolile de aplicaţie ale armelor şi apoi mai tot timpul vieţii. Dar au căpătat o competenţă! Abia acum să vezi concurenţă acerbă şi stres…

Ne amintim resemnaţi primele zile din Academie, când stând în flancul stâng al formaţiei ne întrebam: “Oare când o să fim şi noi în partea opusă?”, când distanţa măsurată în timp era de patru ani, patru ani despre care nu ştiam prea multe! Eh, iată şi vremea când am ajuns şi noi acolo unde numai imaginaţia ne putea duce acum trei ani, acolo unde unii dintre noi nici nu credeau că vor ajunge.

Se tot vorbeşte de renunţarea la examenul de licenţă. O chestiune foarte normală după părerea noastră, ţinând cont că examenele respective le-am mai dat, într-un cadru mult mai amplu, cu o tematică mult mai încărcată, într-o perioadă mai “propice”. Sau ,dacă licenţa ar fi un examen interdisciplinar, unul în care-i măsori individului competenţa pe care vrei s-o aibă la finele celor patru ani de studii, ar fi altceva. Altceva normal. Aşteptăm!